#4 Intre bine si tine (Seria Dark Valley)

17. Dean. Mai bine decat oricune altcineva.

               Dean

               Nu mai aveam loc in propriul meu corp. Erau atat de multe lucruri pe care voiam sa i le spun si pe care voiam sa i le fac.
               "Am suferit ca un câine când am crezut ca m-ai tradat, Zen." I-am soptit incet peste fata.
               "Nu mi s-a părut." Murmura dregandu-si glasul pentru a-si ascunde tremurul vocii.
               "Am vrut sa-mi scot inima si sa o arunc in ocean. Am vrut sa torn in mine tot ce se gaseste pe lume ca sa nu mai simt nimic. Am vrut sa te rănesc la fel de tare cum ma ranisei tu pe mine."
                "Dar n-am făcut nimic, Dean. Tot ce am încercat sa fac a fost sa gasesc un moment potrivit care n-a mai venit."
               "Ar fi trebuit sa imi spui oricum. Nu aveai nici un drept sa iei o asemenea decizie fara mine."
               "Ce mi-ai fi spus dacă stiai? L-ai fi vrut?" Ma intreba ridicându-si ochii spre ai mei.
               Ma gandisem mult in zilele ce trecusera la acea intrebare. Nu voiam sa o mint, așa ca am clătinat din cap si am strans din dinti.
               "Așa cum am spus, nu sunt pregatit sa fiu tata. Tu știi asta foarte bine, de-asta nu mi-ai spus nimic. In realitate decizia ta n-are nici o legatura cu vreun moment potrivit si cu faptul ca stiai ca nu vreau un copil."
               Zeny ma privi cateva clipe apoi incuviinta dand din cap. Nu știu pe cine incerca sa minta, dar pe mine n-avea cum.
               "Nu îți cer nimic, sa știi. Singurul motiv pentru care ti-am spus chiar si in al doispelea' ceas este Laura. I-am promis ca o sa o fac, pentru ca voia neaparat sa asiste la momentul in care iti cunosti fiul." Imi explica din ce in ce mai precipitata. "Dar nu vreau nimic de la tine, Dean. Pot se ma descurc foarte bine sa il cresc pe Alex si o sa fac in așa fel incat sa joc si rolul tau. Considera-te absolvit de orice implicare."
               Mi-am dat ochii peste cap, incapabil sa ma controlez.
               "Ai o parere foarte proasta despre mine, nu-i așa?" Am întrebat-o ranjind si lăsându-mi mana sa alunece pe langa corp. "Chiar crezi ca as face așa ceva? Crezi ca m-as preface ca nu am un fiu doar ca sa fug de responsabilități?"
               Judecand după felul in care s-a uitat la mine răspunsul era da. I-a luat ceva ca sa înțeleagă cu adevarat ce o intrebasem. Când a început sa înțeleagă privirea i s-a incruntat.
               "Cum adica?" Ma intreba nedumerita.
               "Haide, Zenayda, fii serioasa! Bine, poate ca nu am vrut un copil, poate ca nu l-am plănuit, dar ai impresia ca mi-as renega propriul copil? Cine naiba ar face așa ceva?"
               "S-au mai văzut cazuri, Dean. Ai fost la centrul pentru mame si copii, ai văzut cu ochii tai." Imi aminti cu jumatate de gura.
               "Si ti-am spus si atunci ca nu o sa ajungi niciodată ca una dintre femeile alea, nu-i așa?" I-am amintit facand un pas inapoi. "In calitatea nou-descoperită de tata, o sa iau o decizie." Am anuntat-o luand un ton oficial.
               "O decizie? Chiar acum?" Ma intreba vizibil amuzata, abținându-se cu greu sa nu chicoteasca.
               "Chiar acum. Ești pregatita? Bona dispare!" Am decretat fara drept de apel.
                Zeny s-a uitat la mine de parca imi mai crescuse un cap.
                "Poftim? De ce?"
                "Pentru ca e incompetenta."
                "Dean, nici macar nu o cunosti!"
               "Ba bine ca nu! Am ajuns întâmplator pe sectia de Pediatrie la un momendat si am gasit un bebelus singur pe hol. Am stat cu el aproape un sfert de ora insinte ca bona sa vina si sa il recupereze." Am anuntat-o simtind din nou cum mi se ridica tensiunea.
               Ma enervasem in ziua aia la spital, dar când am realizat ca bebelusul acela era chiar fiul meu, am crezut ca o sa o omor pe ticaloasa aia. Sentimentele ucigase au disparut intre timp, dar tot nu o voiam in preajma lui, deloc si sub nici o forma.
                "Știu despre episodul ăla, dar nu știam ca l-a lasat singur. Mi s-a spus doar ca a făcut o criza si ca s-a constatat la spital ca are intoleranta la lactoza." Mi-a explicat frangandu-si mainile.
               "Si eu am intoleranta la lactoza. Nu e un capăt de lume." Am asigurat-o.
               "Bineînțeles ca ai." Murmura dându-si ochii peste cap. "Stai putin, Dean. Ne abatem de la subiectul principal." Imi atrase apoi atentia scuturand din cap.
                "Si care e ăla?"
                "Tu si relatia dintre tine si Alex." Spuse pe un ton de parca era cel mai evident răspuns iar eu eram un idiot.
                "Ce-i cu ea?"
               "Ce-i cu ea?" Repeta punându-si mainile in solduri. "Dean, dacă ai venit aici ca sa imi pui răbdarea la încercare atunci îți sugerez sa te întorci de unde ai venit si sa revi peste unsprezece zile, dacă intenționezi ca termini cu porcariile si sa vorbesti ca un om normal."
               Trecu pe langa mine in viteza si se duse direct spre scări. Am dat sa fug dupa ea, dar mi-am amintit ca uitase dracia aia prin care auzi si vezi copilul, așa ca am făcut cale intoarsa si am luat aparatul. Apoi am fugit după ea.
               "Care mai e problema acum, Zen?" Am întrebat-o cat de incet am putut ca sa nu trezesc copilul care dormea la numai un perete distanta.
                Am intrat in camera care parea a fi a ei, deși nu fusese inainte. Am închis usa si mi-am pus mainile incrucisate peste piept, cu tot cu aparatul ăla intre degete.
               "Problema mea? Nu am nici o problema. Ti se pare ca am vreuna?" Ma intreba scoțându-si hanoracul si aruncându-l furioasa pe jos.
               "Da, chiar așa mi se pare." I-am spus amuzat de atitudinea ei atat de schimbătoare.
               "Poți sa iesi afara?" Imi ceru pe un ton care făcea ca intrebarea ei sa nu mai sune a intrebare.
               "Nu, nu cred. Vorbește cu mine, Zen. Macar acum vorbește cu mine."
               S-a oprit in mijlocul camerei si s-a uitat spre mine. Ochii ii scanteiau de lacrimi nevarsate iar eu habar n-aveam care naiba era problema. M-am apropiat cu precautie de ea.
               "Nu știu ce sa fac si ce sa spun, Zen. Habar n-am de capul meu zilele astea. De când am plecat oscilez intre frica si entuziasm si nu știu care din ele ma sperie mai tare. Spune-mi ce ar trebui sa fac." I-am cerut fara sa ma mai ascund după deget.
               Asta era adevarul. Eram terifiat de toate schimbările care venisera si chiar mai speriat de ce urma sa vina. Știusem de la început in adancul sufletului meu ca n-am sa-i intorc spatele propriului meu copil si nici ticaloasei de maica-sa, dar n-aveam idee cum ar trebui sa ma port si ce ar fi fost corect sa spun in acel moment.
               Atunci mi-a venit o idee.
               M-am repezit spre cutiuta pe care o zarisem pe noptiera si am început sa scotocesc in ea. Am gasit ce cautam sub privirile incurcate ale lui Zeny.
               "Ce naiba faci?"
               M-am intors spre ea si am privit-o o clipa. M-am asezat in genunchi si i-am luat mana intr-a mea.
               "M-am gandit la momentul asta de cateva ori inainte si de fiecare data era un inel cu diamant, dar dacă accepți sa fii soția mea cu inelul asta promit ca ma duc direct la bijutier si îți cumpar unul. Ce spui?" Am indrugat simtind cum emoțiile ma stranguleaza.
               "Dean, termina!" Imi ceru incercand sa isi elibereze mana dintr-a mea. "Nu e nevoie sa faci asta. Nu asta voiam."
              I-am strans mana mai tare.
               "Nu o fac pentru tine." Am anuntat-o continuand sa o privesc insistent.
               "Nu o face deloc, vrei? Nu suntem in evul-mediu, unde dacă aveai un copil cu cineva trebuia neaparat sa te căsătorești cu acea persoana!"
              "Nu te cer in căsătorie pentru ca avem un copil, Zenayda." Am pufnit dându-mi ochii peste cap.
               "Nici de mila ta nu am nevoie, Dean." Ma anunta ridicându-si barbia cu mândrie.
                "Nici nu ti-o ofeream. In cazul in care nu vezi ce fac aici, lasa-ma sa îți explic: incerc sa întemeiez o familie. Cred ca am luat-o razna, pentru ca din toate femeile din lume al gasit-o pe cea mai nebuna, dar nu se mai poate face nimic."
                "Pentru ca avem un copil?"
                "Pentru ca am fost o epava când am crezut ca te-ai culcat cu Travis. Pentru ca am fost chiar mai rau când ai plecat. Pentru ca oricât am încercat, in orice fel am încercat, n-am putut sa mi te scot din sistem si pentru ca atunci când te-ai intors nu am putut sa ma gândesc decat la tine. Bineînțeles ca mai e si Alex, hai sa il numim bonus. Nu știu ce fac aici, Zen, dar tot sper sa spui da."
                 Nu-mi pot imagina ce procese de constiinta s-au produs in mintea ei atunci, dar si-a smuls mana dintr-a mea si s-a asezat in genunchi langa mine. Mi-a luat inelul si l-a aruncat pe jos, apoi m-a prins cu ambele maini de fata si m-a privit atat de intens incat mi s-a strans stomacul.
                "Da-mi o saptamana, Dean. Doua ore, in fiecare zi. Stai cu mine si cu Alex. Dacă peste o saptamana încă mai vrei sa ne căsătorim atunci o sa spun da."
                Nu imi dadeam seama exact dacă eram fericit la culme sau furios ca naiba, dar pana la urma am incuviintat dand din cap si zâmbetul ei atat de larg si atat de sincer m-a făcut sa ma foiesc pe loc. Un fior binecunoscut mi-a coborât pe coloana. La naiba, mi-era atat de dor de ea incat incepea sa ma doara fizic.
                "Bine." Am spus in cele din urma, lasand aerul sa iasa din plamani.
               "Bine." Repeta si Zeny in soapta.
               Nu-mi aduc aminte cine a făcut prima miscare. Cert e ca intr-o clipa ne scoteam hainele unul altuia privindu-ne in ochi. Focul din ai ei ma mistuia cu totul si nu înțelegeam cum de reușisem sa supravietuiesc fara ea atâta timp.
               "Alex?" Am murmurat când si-a trecut buzele si dintii de-a lungul gatului meu.
               "Doarme. Ar trebui sa mai doarmă încă o ora, cel putin." Imi spuse fara sa se indeparteze.
               I-am ridicat capul si buzele ni s-au întâlnit si s-au ciocnit. Nu mai era nimic pe lume inafara de gurile care se devorau si mainile care trageau de restul de haine. Odată ce amandoi am scapat de ele, Zeny m-a împins pe covor si a urcat pe mine. S-a frecat de mine gemand aproape isteric.
"Nu vorbi." Imi ceru printre gafaieli, coborând peste mine.
Am suspinat si am strans-o de solduri, smucind-o spre mine in același timp.
"De unde știi ca voiam sa spun ceva?" Am întrebat-o ridicându-mi capul si lingându-i pielea dintre sani.
"Te cunosc, Dean. Mai bine decat oricine altcineva." Murmura si isi lipi din nou buzele de ale mele.
N-o puteam contrazice. O lăsasem sa ma cunoască așa cum nu o facuse nimeni altcineva: cu toate plusurile si minusurile. O lăsasem sa vada tot ce era sub carapacea mea, tot ce incercam sa tin in umbra. Cu zâmbetul ei larg si personalitatea efervescenta reusise sa lumineze toate dedesubturile ființei mele.
"Atunci trebuie sa știi ca ar trebui sa te misti mai repede." Am murmurat răgușit si mi-am incolacit bratul in jurul taliei ei, in același timp in care mi-am împins soldurile in sus.