Cântecul florilor negre

Capitolul 2 ❄️

20 Decembrie, Centrul Medical Atrium Health Carolinas

Nu pot să respir. Nu pot să respir. Nu pot să respir! Mă înec, mă sufoc, mor! Cineva să mă ajute! Ajutor, ajutor, ajutor! Scoateți-mă de aici! O să mă omoare!

– Zoey! Zoey, scumpo! Trezește-te! Ești în siguranță. Ai ieșit. Ești în siguranță.

Mâini. Mâini care mă cuprind de umeri și-mi ating chipul și părul și brațele! Mă ating și mă rănesc. O să se întindă spre grumazul meu ș-o să-mi răpească suflarea! Or să intre în pieptul meu și-or să-mi scoată inima, ori o să-mi strivească plămânii și o să-mi smulgă coastele! Nu mă atinge, nu mă atinge, nu mă atinge!

– Haide Zoey, trebuie să te trezești! Jocelyn, fă ceva! E la fel de două săptămâni! Nu s-a schimbat nimic!

Te rog, te rog nu-mi face rău! Lasă-mă să ies! Lasă-mă să scap! Lasă-mă să mor!

Icnesc. Îmi deschid ochii larg, fără să deslușesc mare lucru. Privirea mi-e încețoșată din vina râurilor de lacrimi. Inspir, expir, inspir din nou, însă aerul nu pare să-mi ajungă în plămâni. Nu cât am nevoie. Încerc să mă ridic în șezut însă mâini mă țintuiesc de patul de spital.

Vreau să țip la ea, vreau să-i zic să-mi dea drumul, vreau să mă lase în pace!

Însă nu fac nimic din acestea. Nu fac nimic nici ca să-mi controlez bătăile agitate a inimii, sau respirația prea rapidă, ce mă face să amețesc, ori tremurul trupului. Pur și simplu fixez tavanul grețos de alb cu ochii goi și mă rog ca ziua în care nu o să mă mai trezesc să vină mai repede. Pentru că au trecut două săptămâni, iar eu am obosit.

Am obosit să-i simt mâinile pe mine. Am obosit să am coșmaruri în fiecare noapte. Am obosit să citesc mila din ochii tuturor. Am obosit să fiu atinsă fără voia mea, să fiu ajutată să mă ridic, să beau, să mănânc, să mă spăl. M-am săturat și singurul lucru pe care mi-l doresc este liniște. Pace. Moarte. Aș fi putut să am toate acestea dacă nu s-ar fi chinuit să mă țină în viață. Poate aș fi ajuns într-un loc bun. Cald. Primitor. Fără durere. Fără Philip.

Poate, într-o viața următoare, aș fi ajuns să cunosc fericirea. Să descopăr iubirea. Să am pe cinevă căruia să-i pese cu adevărat de mine. Care să stea lângă mine, să-mi citească dintr-o carte, pe-o pătură întinsă pe iarbă, într-o pădure vie și misteriosă. Pe cineva care să-mi arate ce înseamnă să trăiești. Să atingi Raiul.

– Zoey, scumpo, uită-te la mine, te rog?!

Îi fac pe plac. Mă simt mai calmă și sunt sigură că acest lucru se datorează calmantelor pe care Jocelyn a fost nevoită să mi le injecteze. Din nou.

– Zoey, vorbește cu mine! De ce nu vrei să-mi spui ce ți-a făcut? Lasă-mă să te ajut. Lasă-ne să te reparăm.

Vocea ei se frânge, însă nu trezește ceva în pieptul meu. Nu-mi pare rău. Nu mă simt vinovată. Nu-mi pasă. Nu vreau să fiu reparată.

Vreau să-i fac să sufere. Vreau să-i fac să înțeleagă că, în ciuda faptului că trupul ăsta a rezistat, în ciuda faptului că nenorocita de inimă continuă să bată, sufletul meu m-a părăsit.

M-a părăsit ca să alerge liber pe câmpuri verzi și înflorite, printre lanuri de Floarea Soarelui, ce dansează în adierea lină a vântului de vară, sub razele calde, blânde și protectoare ale soarelui.

Vreau să știe că nu vreau să fiu în viață.

– Sunt ok. Am avut un coșmar. Atâta tot.
– Atâta tot? Zoey, scumpo! Țipai, tremurai și te zvâcoleai. Și m-ai speriat atât de tare!