Cântecul florilor negre

Capitolul 29 🍂

10 Octombrie, Spokane, Washington

Maverick

S-a oprit din a mă mai suna. Nici mesaje nu am mai primit de la ea. Ultimele mesaje le-am primit joi. De atunci „Sunflower" nu a mai apărut pe ecranul telefonului meu.

Greșește. Nu are nevoie de mine. E mai puternică decât atât. Iar faptul că nu i-am răspuns, o să-i dovedească tocmai asta. Nu poate să aibă nevoie de mine. Nu am ce să-i ofer.

– Pfiu! Ce-a murit aici!?

Până și ultimul meu strop de chef de viață. Asta a murit aici.

Îmi ignor prietenul și mă concentrez pe ecranul laptopului. Nu am lucrat la fel de mult precum în utlimele două săptămâni de când mă știu. Am acceptat orice ofertă, oricât de complicat sau ușor a fost serviciul de care a fost nevoie, tocmai ca să mă asigur că ceva îmi ține mintea ocupată.

Altfel o să o iau razna. Faptul că nu pot să o văd pe Zoey, mă face să o iau razna.

Elias intră în bucătărie și deschide larg ambele ferestre. Nici măcar nu încerc să înțeleg vorbele fără sens pe care le mormăie de unul singur.

– Cât ai fumat?

Ridic nepăsător din umeri. Răspunsul pe care îl așteaptă este „prea mult". Atât de mult încât mă simt de parcă mi s-a format un strat de fum pe gât, care îmi îngreunează respirația, iar vocea îmi este mai răgușită.

– Haide, Rick. Nu te-am mai văzut în starea asta jalnică de când a murit Alysa.

Norocoasa de ea! De ce nu puteam să fiu el cel care-și rupe gâtul?

Și Elias se înșeală. E mai rău decât atunci când murit ea. De un infinit de ori mai rău. Am pierdut ceva special. Mi-am pierdut soarele, încă înainte să pot să spun că e a mea, cu adevărat.

– Ce vrei, Elias? Am treabă.
– Să faci un duș aș vrea! Uită-te în ce hal arăți! Și să ieși puțin din casă. Nu ai mai ieșit de aproape două săptămâni! Nici să faci curat pe aici nu pare o idee rea. Peste tot e numai scrum de țigară, pachete goale și chiștoace.
– Pas. Dispari.

Nu am energia necesară pentru el. Și încă nu știu care este conexiunea lui cu faptul că Zoey a apărut la petrecere.

Poate trebuia să citesc mesajele acelea.

– Mă lași? Nu mai fii dramatic Rick! Toate astea pentru o bucată de carne? O simplă femeie?! E plină lumea de ele. Poți mai bine de atât.

Replica lui mă scoate din sărite. Iar de la petrecere, nervii mei sunt o bombă cu ceas, care așteaptă să explodeze și pe care nimic nu pare că o poate dezamorsa. Ultimul lucru pe care vreau să-l fac este să-mi lovesc prietenul.

– Ieși. Afară.
– Prea bine. O să ies. Și știi unde o să merg? Direct la Skyfall, unde eu și creața o să avem o discuție.
– Fă ce vrei. Doar pleacă.

Dacă nu o să mă arăt interesat, nu o să o facă. Nu o să o deranjeze inutil pe Zoey.

Până la urmă, ce o să facă? O să meargă acolo și o să se lege de ea pentru că eu am decis să nu-i răspund la telefon?

– Nu știu cine ești, Rick.
– Cât de amuzant! Suntem doi în situația asta.

Pentru că nici eu nu mai știu cine sunt. Cine ar trebui să fiu.

Femeia asta a intrat ca o furtună în viața mea, a dat totul peste cap, și a ieșit la fel de brusc. Am lăsat-o să iasă. În loc să-i asigur un un loc permanent și sigur unde să poată sta, i-am deschis ușa și am poftit-o afară.

Să o întâlnesc pe Zoey a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în ani!

Nu am mai fost atât de fericit să fiu lângă cineva, încă de pe vremea când eram un copil mic, iar mama era în viață. Și este atât de enervant sentimentul de gol pe care lipsa ei mi l-a oferit.

Elias pleacă în cele din urmă fără să mai insist. Îmi aprind o altă țigară și mă întorc la aplicația pentru colectarea datelor la care lucrez.

Douăzeci de minute mai târziu, telefonul începe să-mi sune.

Asta e. Dacă e Zoey o să cedez și o să-i răspund.

Sămânța de speranță se ofilește pur și simplu. Nu cunosc numărul care mă apelează. Nu răspund. Oftez gălăgios și mă adâncesc în canapeaua de piele.

Trebuia să-i răspund atunci când m-a sunat. Trebuia să profit de momentul ei de slăbiciune ca să pot să mai fiu alături de ea. Măcar pentru încă un minut.

Telefonul sună din nou. Îl ignor în continuare. Probabil e vreo companie. Am destule contracte momentan.

La al cincilea apel îmi pierd cumpătul și glisez peste butonul de recepție a apelului.

– În sfârșit, Doamne! Aparent știi cum se folosește telefonul! Ce minune!

Nu recunosc vocea feminină.

– Black. Te pot ajuta cu ceva?
– Știu cine ești. Zoey e cu tine?

Până și simplul fapt că-i aud numele îmi face inima să se zbată. Și anxietatea începe să sape în mine, din vina îngrijorării din tonul femeii.

– Cu cine vorbesc?
– Georgia, colega ei de muncă. Tipa brunetă? Păr lung?
– Da. Știu. Nu. Zoey nu e cu mine. Nu am mai vorbit cu ea din data de 1 octombrie. De ce? S-a întâmplat ceva?

Ezită să-mi răspundă imediat, lucru care îmi agravează starea.

– Nu a mai auzit nimeni nimic de ea de joi. Nu a fost la muncă vineri, ieri sau azi.

Nici măcar nu-mi dau seama când dau laptopul la o parte și mă îndrept spre baie;

– Acasă?
– Fred a verificat, iar colega ei de cameră a spus că nu a mai văzut-o de joi dimineață.
– Telefonul?
– Nu răspunde la el. Am încercat să o sun. Și June și Fred de asemenea. Ești ultima soluție, înainte să anunțăm poliția.

Și mii de scenarii încep să mi se învârtă în cap. Scenarii care mai de care mai nasoale; de la un simplu „nu vreau să am de-a face cu nimeni" până la posibilitatea de a fi în pericol.

Nu-mi permit să mă gândesc mai departe de atât.

Unde este individul care a rănit-o în trecut? De ce nu am insistat să aflu măcar asta? Idiot, Black. Ești cel mai mare idiot. De ce pisici nu i-ai răspuns joi?

– Ai idee pe unde ar putea să fie?
– Câteva idei.

Doar una. Și dacă nu este acolo o să iau tot orașul ăsta nenorocit la pas și nu o să mă opresc până când o găsesc.

Pornesc apa în cabina de duș, pentru că, ei bine, Elias a avut dreptate. Am nevoie de un duș.

– Știu că nu e corect față de tine și că aparent nu este problema ta, dar crezi că poți să încerci să iei legătura cu ea? Puteam să bag mâna în foc că e cu tine. Păreați apropiați.
– Te țin la curent.
– Bine. Mulțumesc.

Termin apelul și intru sub jetul de apă. Îmi clătesc repede trupul, apoi îmi schimb hainele și îmi îmbrac combinezonul gros. În curând o să fiu nevoit să parchez motorul pentru sezonul acesta.

Dar azi nu este ziua asta. Azi am nevoie de el.

Cel puțin, partea logică din mine m-a oprit din a da iama și azi în vitrina cu alcool.

Cerul este înnorat, semn că în curând o să înceapă să plouă.

Nu-mi pasă. Nu o să mă opresc.

Îmi încalec motorul și accelerez mai mult decât necesar; puterea motorului aproape că mă face să mă ridic în roata din spate.

Te rog să fii pe pod. Unde a dormit în utlimele zile dacă nu acasă? Idiotule, de ce nu i-ai răspuns?

Fac mai puțin de zece minute până la pod. De abia îmi aduc aminte să opresc motorul sau să-mi dau casca jos.

Nu știu dacă să răsuflu ușurat pentru că o găsesc aici, sau să-i dau în cap pentru faptul că e cocoțată pe cablul de oțel.

Nu știu nici ce să îi spun.

Ar trebui să încep prin a-i spune că a îngrijorat mulți oameni? Ar trebui să-mi cer scuze pentru că am fost un idiot și nu i-am răspuns?

Aleg să nu îi spun nimic. Doar mă apropii de ea și-i înconjor talia cu brațele. Îmi las bărbia pe umărul ei;

– Ai să cazi.

Nici măcar nu tresare de data aceasta. Nu gesticulează nimic ci doar ridică din umeri, nepăsătoare.

– Poate asta îmi doresc.
– Pe dracu. Dacă îți doreai asta, o făceai deja.
– Mi-e frică.

Și asta este exact lucrul pe care m-am bazat. Că mai este o urmă de viață în ea, suficientă încât să se teamă de moarte.

Zâmbesc și nu mă îndepărtez de ea. E atât de plăcut să pot să o țin din nou în brațe.

– Știu. La fel cum știu că ești mult mai puternică decât atât. Și că nu ești o lașă.
– Am obosit. Nu vreau să mai lupt.
– Prințeso, nu ai nevoie de mine ca să-ți spun că încerci să te minți singură.

Oftează descumpănită.

– Mă întorc în Charlotte. Nu este vreo diferență între a fi acolo sau în râul asta nenorocit. De fapt, cea de-a doua opțiune pare mult mai plăcută. Ar face viața multor oameni mai ușoară.

Cum adică se întoarce în Charlotte? Nu poate să se întoarcă în Charlotte.

– Este. Pentru mine este.
– M-ai abandonat. Am avut nevoie de tine.
– Mi-ai cerut să dispar din viața ta.
– Ce cauți aici atunci?

Îi ofer un rânjet mic, înainte să o trag în brațele mele. Țipă și se agață strâns de mine. Iar eu îmi permit, pentru câteva secunde infime, să mă bucur de apropierea ei. De mirosul de flori ce mă înconjoară. De senzația de împlinire pe care mi-o oferă să o am din nou atât de aproape.

– Ești căutată, majestate. Ai făcut câțiva oameni să își facă griji pentru tine. Aparent, ai prieteni atât de buni, încât nu au nici cea mai vagă idee unde să te caute dacă decizi să dispari de pe radarul lor.

Mă ia prin surprindere atunci când îmi înconjoară gâtul cu brațele și mă strânge. Își ascunde privirea în scobitura gâtului meu.

– Am căzut în apă și am murit, nu-i așa? Am ieșit din Iad, nu-i așa?

Mi se frânge inima. Mă așez pe betonul rece și o strâng în brațe la rândul meu. Nu vreau să îi mai dau drumul. Nu pot. Totul are sens din nou cu ea aici.

– Nu pleca. Te rog nu pleca.

Nu-mi pasă că nu am niciun drept să-i cer una ca asta.

Oricât de egoist sunt, nu pot să o las să plece. Nu vreau să o pierd. Nu așa. Nu pot să renunț la ea. Nu vreau să o fac. Nu azi, nici mâine, niciodată.

– Nu mai e nimic pentru mine aici. Dacă... dacă după minutele astea o să ne întoarcem de unde am pornit. O să devenim din nou doi străini... Nu pot să rămân aici.

Situația dintre noi mă face să fiu atât de confuz! Într-un moment îmi cere să o las în pace și să dispar din viața ei, apoi îmi spune că nu poate să rămână aici dacă o să continui să-i respect dorințele.

– Ce vrei de la mine, Zoey?
– Să mă ierți? Am spus multe rahaturi. Și nu te-am ascultat. Și nu am avut încredere în tine, deși nu mi-ai dat nici măcar pentru o secundă un motiv să mă comport așa. Și mi-e dor de tine. Mi-e dor de prietenul meu cel mai bun, care e un ticălos arogant și care e puțin prostuț când e beat, și a cărui brațe sunt singurul loc sigur pe care îl mai am. Am nevoie de el. Și am nevoie de bărbatul de care am început să mă îndrăgostesc.

Nu știu care dintre noi a ieșit din Iad.

– Tu ce vrei, Black?
– Îmi vreau soarele înapoi.

E cel mai ușor răspuns pe care pot să i-l ofer. Singurul răspuns pe care îl am pentru ea.

Își urcă palma în părul meu. Începe să îmi mângâie scalpul cu mișcări lente, și să-și piardă degetele prin șuvițele de păr. E prima dată când o face.

– Cărțile pe față, Black. De data asta vreau să o facem să meargă. Să intrăm în asta cu inimile împăcate.

Replica ei mă face să zâmbesc. Să sper. De data aceasta, dacă o să o capturez, nu o să-i mai dau drumul.

– Bine.

Pot face asta. Cred. Sper.

– Nu știu ce pot să îți ofer, Zoey. Singurul lucru pe care îl aduc celor dragi e suferință și moarte. Mai știi că ți-am zis că nu pot să fiu într-o mașină?

Mă aprobă silențios;

– Când aveam cinci ani am fost implicat într-un accident de mașină urât. Eram doar cu maică-mea în mașină. Un individ beat a intrat în forță în mașina noastră și a izbit-o de un stâlp. Mama a reacționat suficient de rapid încât să mă dea la o parte și să mă protejeze de impact.

Nu-i spun că e și motivul pentru care nu pot să-mi sărbătoresc prorpia zi de naștere. Nu când este în aceași zi în care ea a murit.

E nevoie să fac o pauză înainte să dau glas următoarelor cuvinte. Inspir și expir adânc, iar mângâierile lui Zoey mă ajută să rămân ancorat în realitate.

– Pe ea nu a protejat-o nimeni.

Nu mă opresc aici. Dacă vrea să intram in chestia asta cu cărțile pe față, o să îi ofer aproape totul. Cea mai mare parte a fiecărei bucățică din mine.

– Mai știi când ți-am spus că am învățat-o pe Alysa cum să conducă un motor?

Mă aprobă din nou;

– Așa a murit. S-a urcat pe motorul tipului pe care îl plăcea, după ce am făcut-o să îmi promită că nu o să conducă o motocicletă dacă eu nu sunt în preajmă. A mers la ceva petrecere idioată, s-a îmbătat, apoi s-a urcat pe motor, s-a izbit de un parapet și a ajuns în șanț. Nu am fost acolo, și am aflat de la Elias în același timp în care tatăl meu și mama ei au primit vestea de la poliție. Mama ei nu m-a suportat niciodată. A profitat de situație ca să mă dea afară. Ea, tata și fratele meu mai mic, Edward, locuiesc împreună. Rândul tău.

De asemenea, nu adaug și faptul că am băgat un tip în spital, la terapie intensivă, pentru asta. Vreau să-mi țin partea agresivă cât mai departe de ea. Și sper din tot sufletul că o să înțeleagă că nu vreau să discut mai mult pe subiectele acestea. Cel puțin nu acum.

– M-ai întrebat de ce am venit în Spokane, acum nu de mult. Am fost mutată aici datorită unui Program de Protecție Socială, din care acum nu mai fac parte. Am fost prinsă într-o relație nasoală și abuzivă în ultimii șapte ani. Am scăpat, dacă poți să o numești așa, în urmă cu aproape un an. Când vecinii lui au chemat poliția, după ce am încercat să fug din apartamentul în care m-a sechestrat pentru o săptămână. Nu s-a terminat bine. M-a băgat în comă pentru șase săptămâni. Și pe când m-am trezit, răul era deja făcut. Maică-mea a depus acuzații în numele meu, și am fost nevoită să dau declarații. Toate astea ca el să fie închis pentru cel mult 18 luni. Mă aștept ca în vara următoare să iasă.

Și de abia aștept ca momentul acela să vină. Momentul în care, inevitabil, nenorocitul acela o să o caute.

Inspiră și încerc să rămân prezent pentru ea. Încerc să-mi controlez furia. Să nu o las să mă consume. Nu e de parcă aș putea să fac ceva împotriva lui. Cel puțin, nu acum.

Dacă o să ajung să îl întâlnesc... Asta este cu totul o altă poveste. O să mă asigur că plătește pentru fiecare strop de sânge și fiecare boabă de durere pe care i-a cauzat-o vreodată.

– S-au întâmplat multe în șapte ani, dar pe scurt, ți-am spus deja cum au arătat lucrurile. Nici perioada de după el nu a fost mai plăcută. Mav, dacă facem asta trebuie să știi câteva lucruri; o să treacă ceva timp până când o să pot să îți ofer ceva apropiat de normalitate. O să reacționez în baza traumelor și nu știu de fiecare dată ce îmi provoacă o reacție. Poate fi o atingere, un zgomot, un cuvânt. Drace, până și un gând care nu e la locul lui.

Fac ceva ce am vrut să fac încă de prima dată când i-am văzut urmele de pe piele. Îi îndepărtez părul de pe gât, printr-o mișcare blândă, lentă, de abia atingând-o. Îmi lipesc buzele de una dintre cicatricele din spatele urechii. Încearcă să-mi strângă combinezonul în pumn; îi iau palma întra mea și îmi împletesc degetele cu ale ei. Îi șoptesc:

– Întocmai cum mi-a spus una dintre cele mai inteligente persoane pe care le cunosc: normalitatea este plictisitoare.

Îi sărut fiecare cicatrice la care am acces. Cele din spatele urechii, de pe ceafă și din scobitura gâtului ei. Mă întreb câte altele îi mai acoperă trupul frumos.

Nu contează. O să-i mângâi și sărut fiecare urmă de pe piele până când o să îi transform durerea în plăcere. O să-i spăl trupul de atingerile nedorite care o bântuie. O să îi arăt ce înseamnă să fie iubită.

– Te vreau pe tine, Blossom. Cu bune, rele și stricate. Fiecare bucățică din tine.
– O să mi le dai pe ale tale la schimb?
– Până la ultima.

Îi mângâi pielea umedă a obrazului și-i șterg dâra de lacrimi. O să fac tot posibilul să nu mai vad lacrimi în ochii ăștia frumoși.

– Deci asta e? Tu și cu mine?
– Tu și cu mine, Sunflower.

Chicotește veselă, iar zgomotul îmi umple golul care mi-a înghițit sufletul în ultima perioadă.

Îmi las fruntea pe a ei, fără să rup contactul vizual.

– Ești serios în legătură cu asta.
– Foarte serios.
– Care îți sunt regulile?

Râd scurt, amuzat. Soarele meu mic învață atât de repede.

– Mi-ai furat vorbele.

Deși între buzele noastre sunt doar câțiva centimetri, nu o sărut încă. Vreau să fiu sigur că este în regulă cu asta. Că se simte confortabil. Că nu fac ceva greșit. Avem tot timpul din lume, pentru toate.

– Timp. Fără minciuni. Vorbim. Câteodată o să am nevoie de timp ca să îmi dau seama despre anumite lucruri. Câteodată mintea mea o ia razna și trebuie să-mi găsesc calea. Nu vreau minciuni între noi — asta pare să funcționeze tare bine. Dacă unul dintre noi nu e pregătit să vorbească despre ceva, ne-o spunem și gata. Dar fără minciuni. Vreau să fiu aici pentru tine. Indiferent dacă ai sau nu nevoie de mine. Am nevoie să vorbești cu mine. Spune-mi dacă o dau în bară. Dacă întrec limite pe care nu ar trebui să le întrec. Spune-mi tot ce crezi că trebuie să știu. Indiferent cât de banal, amuzant, jenant sau dificil e. Nu vreau să te ascunzi de mine și nu vreau să îți fie rușine să vorbești cu mine. Vreau să fiu locul tău sigur. Vreau să pot să fiu asta pentru tine.

Mi-ar plăcea să pot să imortalizez zâmbetul pe care mi-l arată acum. Strălucește, nu altceva, pentru câteva momente, până când fruntea îi ajunge acoperită de niște cute mici.

– Piggy.  O să fie o problemă pentru mine.
– Nu o să fie. Promit. Altceva?
– O cale de scăpare. Nu de la noi, dar din lucrurile pe care le facem. Ocazional s-ar putea să am nevoie de o cale de scăpare dacă e prea mult. Mă simt mai în siguranță dacă știu că am asta.
– Mereu o să ai o cale de scăpare lângă mine, Zoey. De asta am nevoie să fii sinceră cu mine. Și, deși știu că am dat-o în bară rău de tot ultima dată, o să fac totul ca să îți recâștig încrederea. Vreau să îți ofer totul.
– Nu merit...
– Meriți mult mai mult. Ai merita lumea întreagă, și deși nu pot să îți ofer asta, pot să îți promit că o să ți-o ofer pe a mea. Că o să îți aparțin ție. În totalitate.
– Nu ai idee cât de fericită și norocoasă mă simt pentru simplul fapt că te-am întâlnit, Mav. M-ai ținut în viață. Și în siguranță. Mi-ai oferit deja atât de multe și mă simt...
– De parcă nu meriți nimic din toate astea? De parcă nu meriți să fii fericită?

Mă aprobă, iar eu înțeleg perfect sentimentul pe care îl are.

Și nu pot decât să spun: „la dracu cu el". Merită. Merită atât de multe. Merită finalul ăla fericit la care a visat dintotdeauna.

Și vreau să cred că pot să am și eu parte de al meu.

– O să te sărut.
– Credeam că nu o să o mai faci vreodată.

Rânjesc leneș și îmi unesc buzele cu ale ei. Blând și răbdător. Am tot timpul din lume pentru ea.

Îmi răspunde la sărut în aceași manieră.

– Tu și cu mine, Sunflower.
– Tu și cu mine, Mav.

Îmi lipesc buzele de fruntea ei și rămânem așa, împăcați și în liniște, până când primii stropi de apă încep să cadă.

– Trebuie să plecam înainte să înceapă să plouă mai tare.
– Poți să nu mă lași singură în seara asta?
– Nici nu se pune problema. Unde ai stat Zoey? Fred a vorbit cu Barbie, iar blonda i-a spus că nu ai fost pe acasă. Și ce s-a întâmplat joi?
– O să îți povestesc totul imediat ce ajungem, bine?
– Bine. Te duc acasă?
– Da, la apartament e în regulă, dacă ești cu mine.

O aprob și ne ridicăm împreună. Îi țin mâna captivă în a mea, în timp ce ne îndreptăm spre motor. O să trebuiască să-i luam o cască. Și echipament.

Și atât de multe alte lucruri o să se schimbe!

Iar dacă acum nu ar fi chiar lângă mine, probabil că aș începe să țopăi ca un copil mic și fericit. Ba chiar cred că aș bate și din palme!

Am scos-o la capăt. Naiba știe cum și prin ce minune, dar am scos-o la capăt.