Cântecul florilor negre

Capitolul 20 🌻

7 august, Spokane, Washington

Am reușit să dorm trei ore în seara asta. Trei.

Restul nopții mi l-am petrecut înotând spre suprafața, prin coșmaruri, durere și teamă.

– Zoey, m-auzi?

Îmi aduc aminte de discuția cu mama. Mormăi silențios și abandonez misiunea de a-mi prinde părul.

– Da, mamă.

Nu știu despre ce vorbește. Nu am fost deloc atentă la discuția asta în ultimele zece minute. E doar gălăgie de fundal în acest moment.

– Te-am întrebat dacă ai întâlnirea cu ofițerul Clarkson azi.

– Știi bine ca da. Așa ne-am înțeles, nu? Să ne vedem odată pe luna, în prima zi de luni.

– Sper că ai de gând să-ți ceri iertare pentru comportamentul pe care l-ai avut data trecută.

Îmi dau ochii peste cap și îmi ascund cearcănele sub un strat generos de fond de ten și corector.

– Da, mamă.

Pe dracu.

– Cum e Clara?

– O dulceață.

Iute și enervantă. Mucegăită. Putredă. Am menționat enervantă?

Cele opt ore pe care le petrec la Skyfall și orele pe care le petrec ocazional pe pod sunt singurele mele momente de liniște. Singurele momente în care mă pot relaxa știind că nu îmi urmărește nimeni fiecare mișcare.

Și am început să-mi pun în aplicare planul „cum să scap de colega de cameră" însă pare că este imună la el. Sau că trebuie să iau măsuri mai drastice.

– Și Gina? Dawson mi-a spus că nu prea vrei să vorbești cu ea.

– Nu vreau. Și i-am spus să caute pe altcineva.

– E cea mai bună la ceea ce face.

Plescăi din buze. Mi-a ajuns tâmpenia asta.

– Ei bine, nu este bună pentru mine, nu că ar conta cu adevărat acest lucru, nu-i așa mamă?

– Haide Zoey, știi prea bine că tot ce fac, fac pentru tine. Am acceptat să pleci, nu-i așa?

Da, după două luni în care O'Hara a purtat numeroase bătălii cu ea, iar în cele din urmă a fost nevoie să o punem în fața faptului împlinit: nu a mai putut să decidă pentru mine. Aria și Leon s-au asigurat de asta.

– Zoy, scumpo, oferă-i o șansă femeii.

Zoy. Nu suport să aud prescurtarea asta a numelui meu. Îmi închid ochii strâns și înghit în sec. Încerc în zadar să lupt cu anxietatea care mă cuprinde. Mă strânge în brațele ei ca într-o menghină. Mă înghite. Mă rănește.

Trebuie să o sun pe Aria.

– Merg să mănânc. Ne auzim.

O mint și termin apelul fără să aștept cu adevărat să mai spună ceva. Nu vreau să îi mai aud vocea. Strâng din dinți și izbesc masca chiuvetei cu piciorul. Sunt atât de aproape de prăpastie și încep să mă tem că nu o să fie nimeni să mă prindă atunci când inevitabil, o să cad în gol. O să mă sparg. O să mă transform în miliarde de cioburi și în praf. O să îi dezamăgesc pe toți cei care și-au pus încrederea în mine. Pe toți cei care cred că am un viitor.

Se înșală. Amarnic. Crud. Nu pot să fac asta. Încerc și dau greș. Nu pot. Nu pot. Nu pot.

Formez numărul Ariei și o sun, fără să țin cont că minunata de Clara ar putea fi chiar la ușă, ascultându-mă. Mă bucur că este o diferență de fus orar de 3 ore între Spokane și Charlotte. Așa măcar știu că șansele să o deranjez mai mult decât o fac deja sunt reduse.