Cântecul florilor negre

Capitolul 22 🍂

15 septembrie, Spokane, Washington

Îmi înfășor părul într-un prosop de microfibră, perechea celui care îmi acoperă deja trupul. Dușul ăsta mi-a prins bine.

Ziua de azi a fost puțin spus ciudată. Am avut sedința săptămânală cu Gina, iar femeia, ajunsă clar la limita răbdării cu mine, a izbucnit. Și-a pierdut cumpătul și mi-a reproșat atât de multe idioțenii încât aproape am început să râd. A fost disperată să afle de ce nu vreau să lucrez cu ea. Pentru prima dată de când sunt in Spokane, i-am răspuns la întrebări. I-am spus de ce nu vreau să lucrez cu ea. Lucru care a făcut-o să mă dea afară.

Și trebuie să-mi amintesc să-i mulțumesc Michai pentru ideeile ei geniale despre „cum să scapi de-un parazit".

Chiar dacă, mai mult ca sigur, o să am parte de o altă ceartă cu scumpa de mama pentru asta mâine. De fapt, mă mir că nu m-a sunat deja. Sunt convinsă că Gina nu a ezitat să-i spună fie direct ei, fie lui Clarkson despre acest incident. Indiferent de cine a aflat primul, sunt destul de mici șansele ca Violet să nu știe ceva. 

Totuși, lucrul, sau mai bine spus persoana, care m-a făcut să cataloghez ziua asta drept ,,cel puțin ciudată" este nimeni altul decât Black.

Ceva este în neregulă cu el. Nu l-am văzut niciodată atât de abătut. Gol. Indiferent. Nu știu ce s-a întâmplat, însă în patru luni, de când sunt în Spokane, nu l-am mai văzut în starea asta. Atât de dat peste cap.

Nu am avut curajul să-l întreb ce e în neregulă. Nu de fața cu prietenii lui, când simte nevoia să-și țină garda sus. Nici să-i trimit un mesaj. Nu vreau să aibă impresia că îmi forțez prezența în viața lui. Și nu părea să aibă dispoziția necesară pentru discuții. Până și prietenii lui păreau să păstreze distanța și aproape că mi-a venit să strig la ei. În special la Elias, cel care se consideră cel mai bun prieten al lui.

Cum poți să spui când ești prietenul cuiva când îl abandonezi în momentele grele?

Am încercat să-i ridic moralul însă nu am obținut nimic de la el în afară de o privire ostenită și goală. Nici măcar un zâmbet, oricât de mic, sau vreo replică inteligentă marca Maverick Black.

Mă întreb ce s-a întâmplat. Sper că nu e nimic foarte grav și că doar are o zi proastă.

Oftez și îmi șterg chipul.

– Zoey!? Îți sună telefonul. Cineva pe care l-ai trecut ,,Ticălos Arogant"?

Ignor pentru moment faptul că aparent ușa închisă a camerei mele nu o ține departe pe Clara și mă grăbesc înspre dormitor, surprinsă.

De ce m-ar suna Maverick? El nu mă sună. Nici măcar nu cred că am vorbit la telefon până acum. Nici măcar prin mesaje.

Faptul că mă sună acum mă face să fiu neliniștită. Îmi tensionează fiecare mușchi din corp și îmi face inima să pompeze alertă.

Reușesc să ajung la telefon și să răspund înainte să se termine tonul de apel. Nu-i zic nimic în primele secunde, cât îmi ia să trântesc ușa dormitorului.

– Oh. Ai ales să-mi răspunzi.

Vocea lui este doar o șoaptă încărcată de neîncredere și o urmă subtilă de surprindere. Niciun semn din aroganța lui obișnuită.

– Nu trebuia? Să-ți răspund, gen?
– Nu. Nu. Mă bucur că ai răspuns. Ce faci, prințeso?

Deși am stabilit acele câteva reguli pentru cât timp suntem pe pod, o parte din ele s-au extins și în afara locului acela. Să nu ne mințim este una dintre ele. E singurul meu indiciu că ceea ce-mi spune este real. Nu l-aș fi crezut altfel. Nu când folosește tonul acela sec și trist.

– Tocmai ce am ieșit de la duș. Tu, Black?
– Aștept să apună soarele, din cel mai nesigur loc sigur.

Îngheț. Îmi las trupul să alunece pe podea și îmi sprijin spatele și capul de pat. Maverick e pe pod. Este un semn evident că, întradevăr, ceva nu este în regulă. S-a întâmplat ceva. Ceva ce l-a adus în punctul în care să simtă că viața nu are sens azi.

– Ce s-a întâmplat?
– Câcaturi.

Nu-mi răspunde și înțeleg că nu vrea să vorbească despre aceste „câcaturi". Oftează profund și zgomotos.

– Ești dezbrăcată, prințeso?

Aproape că pot să-i văd rânjetul mișel în minte, lucru care îmi dă un pic de speranță. Îmi scapă un mârâit mic, exasperat, fără să mă deranjeze cu adevărat remarca lui. Bărbatul ăsta este extraordinar.

– O să închid acum.

Mint. Nu o să o fac. Dar vreau să-l iau peste picior. Vreau să-l scot din starea în care e. Să-l provoc. Dacă m-am așteptat să râdă, m-am înșelat. Deși mai mult ca sigur mi-a perceput tonul jucăuș.

– Nu o face. Te rog. Scuze.

Vocea lui e frântă. Cumva speriată. Oftez. Nu sunt obișnuită cu acest Maverick. Nu știu cum să mă descurc cu el.

– Da. Sunt. De ce ai sunat, Black?

Nu sunt răutăcioasă cu el. Nu vreau să fiu răutăcioasă cu el. Însă indiferent de cât de mult am încercat să-i atrag atenția azi, nu am reușit. Nu am putut să fac nimic pentru el și nu înțeleg de ce m-a sunat acum. Nu pot face nimic pentru el, iar acest lucru mă frustrează din cale afară.

Mai ales când mă gândesc că el face tot posibilul, de fiecare dată, să fie aici pentru mine.

Bingo. O să merg acolo. O să fiu aproape de el. Chiar dacă nu vorbește cu mine. Pur și simplu o să fiu acolo pentru el.

– Am vrut să-ți aud vocea. Faci ca lucrurile să fie mai ușoare. Am sperat că o să fie la fel și de data aceasta.

Sinceritatea lui mă ia pe nepregătite. De obicei evită să răspundă la astfel de întrebări. Și mă face să fiu și mai confuză.

Îl ajut? Sunt destul de sigură că nu părea să fie așa azi.

Mă ridic de pe covorul moale și îmi pregătesc un set de haine potrivite pentru vremea de afară.

– Ai băut, Black?
– Mă întrebi dacă sunt beat?
– Da, bănuiesc că asta te întreb.
– Nu suficient.

Chicotește însă zgomotul este silențios și amărât.

– Te rog spune-mi că nu ai condus.

Încep să-mi îmbrac pantalonii largi de trening și hanoracul cu glugă. Nu mai este nicio urmă de îndoială în interiorul meu. O să merg acolo. O să încerc să fiu acolo pentru el. Ar face același lucru pentru mine.

– Nu. Am umblat. O creață oarecare și-ar face griji pentru mine dacă ar știi că beau și conduc. Și nu vreau să o supăr. Mi-a spus că nu e o idee bună să conduc beat. Deși, nu m-ar deranja să-i pun capăt acum.

Mesajul este clar. Îmi vine să țip. Nu putem să fim doi oameni cu gânduri sinucigașe în pseudo-relația asta.

– Ce bine că Maverick pe care îl cunosc eu este orice numai un laș care să apuce calea ușoară nu.

Clara mă privește curioasă în timp ce mă încalț și îmi trag o căciulă peste părul încă ud. Măcar dacă aveam timp să-l usc. Cu siguranță o să mă aleg cu o răceală.

– Mergi undeva?
– Cu cine vorbești?

Pufnesc.

– Cu colega mea de apartament, care nu pare să înțeleagă că treburile mele nu sunt și ale ei.
– Ce-i trebuie? Nu aude că ești ocupată?

Râd scurt, amuzată. Mă grăbesc să ies din apartament, ignorând-o pe Clara. Există o singură persoană care are nevoie atenția mea acum. Și o să i-o ofer în întregime.

– Vrea să știe unde merg. Îi cam place să-mi urmărească fiecare activitate și să mă scoată din sărite cu asta.
– Și? Unde mergi?
– Prietenul meu are nevoie de mine. Ar trebui să fiu acolo pentru el, nu crezi?

Cuvântul prieten sună ciudat atunci când mă refer la Black. Încă nu știu dacă îl pot cataloga astfel. Nu mă simt de parcă cuvântul descrie foarte bine relația pe care o avem. Dar nici mai mult decât prieteni nu suntem.

– Oh, avem prieteni acum.

Cumva, vocea lui sună și mai tristă, lucru care îmi dă de înțeles că nu mi-a prins aluzia.

– Ai grijă Black. Nu am spus niciodată că nu am prieteni. Este o afirmație pe care tu ai făcut-o. Prietena mea cea mai bună e o puștoaică de 17 ani din Charlotte. Și cred că și pe Georgia o pot considera prietena mea.
– Ai spus că este vorba despre un el.

Chicotesc înfundat. Asta e bine. Îl țin ocupat cu discuții inutile. Îl fac să se gândească la altceva.

– Da, e și un el. Unul singur. Și este un măgar arogant și ticălos. Dar, în același timp, este cel mai blând, amuzant și inteligent om pe care îl cunosc. Îmi place tare mult compania lui.
– Păcat.

Râd înfundat.

– De ce, mă rog?
– Pentru că asta înseamnă că, în curând, o să vrea mai mult. O să vrea să fii doar a lui. Iar asta o să însemne sfârșitul nostru, pentru că, ei bine, o să înceapă să aibă pretenția să nu mai vorbești cu alți bărbați. O să îmi lipsești.
– Nimeni nu poate să îmi zică cu cine să vorbesc și cu cine nu. Am terminat-o cu întâlnirile cu tipi toxici.

Îmi dau seama de porcăria pe care o scot pe gură prea târziu.

– Nu o să dezvolt subiectul.
– Bine. Revenim la prietenul tău. Pare că îți cam place de el.

Îmi dau ochii peste cap și mă rog să fie suficient de beat încât să nu-și amintească discuția asta dimineață.

– O da. Îmi este tare drag. Cred că este persoana mea preferată, chiar dacă ocazional îmi vine să-i dau în cap din vina prostiilor pe care le spune.
– O să fie nevoie să închizi?

Zâmbesc larg. Maverick pe care îl cunosc înțelegea toate aluziile mele de până acum. Maverick cel beat e prostuț. Măcar pot să îi spun tot ce-mi trece prin minte, cu speranța că nu o să își aducă aminte mai nimic.

– Mă tem că da. Tu? Ai de gând să mai stai acolo?
– Soarele e încă pe cer. Vreau să văd apusul. Este al doilea cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată. Obișnuia să fie pe primul loc. Ar trebui să îl privim împreună odată, înainte să... știi tu. Nu mai putem.

Ignor remarca lui idioată.

– Care e primul acum?
– Asta, miss Blossom, este secretul meu. O să-l iau cu mine în lumea de dincolo.

Pufnesc.

– Ce păcat! Speram că o să pot să îl văd și pe acela cu tine.
– De ce miroși mereu a flori, Blossom?

Schimbă subiectul atât de brusc încât îmi trebuie câteva momente până să mă dezmeticesc. Totuși îi fac jocul.

– Așa miros? Nu mi-am dat seama.

Mi-a mai spus-o și înainte, dar fac pe proasta. Mi-a spus că primul lucru la care s-a gândit când mi-a mirosit parfumul a fost o grădină cu flori de primăvară.

– Întotdeauna. E de parcă ai fi o grădină umblătoare.
– O fi parfumul de vină? Sau gelul de duș și șamponul? Cine știe? Folosesc mereu același lucruri, dar nu m-a interesat neapărat a ce miros. Pur și simplu îmi place cum se simt.
– Care sunt florile tale preferate Blossom? Și te rog nu-mi spune orhidee sau trandafir. Sunt atât de supraevaluate.

Prelungește ,,â-ul" din atât, lucru care îl face să sune ca un copil mic și morocănos. Chicotesc.

– Nu știu. Îmi plac toate florile să fiu sinceră. Să vedem. Ce floare crezi că mi se potrivește, Black?
– Floarea Soarelui.

Nici măcar nu ezită înainte să răspundă.

– Floarea Soarelui? De ce?
– Pentru că sunt puternice, rezistente și necesare. Pentru că sunt calde și reprezintă însăși soarele.
– Dar, în același timp, au nevoie de soare ca să supraviețuiască. Mai mult decât alte plante. Nu pot să o facă singure.
– Da, ai dreptate.

Vreau să-i spun că nu sunt nimic din ceea ce crede el. Și că nu am un soare al meu. Dar asta ar fi o minciună. Pentru că am supraviețuit până acum. Iar de când am ajuns în Spokane, el a fost cel care s-a asigurat de asta.

– Crezi că o să îmi găsesc un Soare al meu?
– Poate ești propriul tău Soare.
– Poate nu vreau să fiu propriul meu Soare.
– Atunci fii al meu.

Închide. Pur și simplu. Mă blochez pentru o secundă și privesc insistent ecranul telefonului.

De ce a închis?

Ultimele lui cuvinte mi se repetă în minte.

Să fiu Soarele lui? Cum aș putea să devin una ca asta când sunt atât de distrusă?

Mă grăbesc înspre pod. Mai am cam cinci minute până acolo. Încerc să ignor gustul amar pe care îl simt.

De ce ai închis? Ce ai de gând să faci?

Te rog să stai locului, Maverick. Te rog, te rog. Te rog.

Transform cele cinci minute în trei, alergând. Îl găsesc aici, exact în mijlocul podului, atenția lui fiind îndreptată înspre telefonul lui. Pare furios.

Totodată, observ imediat sticla aproape goală de whisky, iar asta mă face să mă opresc. Nu vreau și nu pot să mă apropii.

– Ai închis.

Tresare. Aș râde dacă nu aș fi atât de concentrată pe nenorocita de sticlă. De obicei se leagă de mine că sunt aeriană. Uite cine este aerianul acum!

Mă privește de parcă sunt o fantomă. Ba chiar își ciupește pielea brațului și își freacă rapid și apăsat chipul.

– Drace. Ești aici. Ești chiar aici?

Neîncrederea lui mă sfărâmă.

– Da. Sunt aici.

Devine agitat.

– Nu am închis. Mi-a murit bateria.

Se grăbește să-mi arate ecranul telefonului, în timp ce apasă pe butonul de blocare, în încercarea de-al reporni. Ușurarea pe care o simt aproape că mă enervează. Îmi strâng mâinile în jurul trupului, fără să pierd sticla de alcool din privire. Dintre toate lucrurile pe care putea să le aleagă, a decis să bea tocmai rahatul de whisky pe care îl consuma și Philip, înainte să își verse furia pe mine.

– Cum se face că ești aici? Ai spus...
– Că prietenul meu are nevoie de mine.

Mă așez pe beton și îmi ridic genunchii la piept. Mă studiază atent.

– De ce nu te apropii?

Nu-i răspund dar indic spre sticlă. O urmă slabă de furie îi străbate chipul. Apucă gâtul sticlei și o aruncă cât mai departe, destul de puternic încât să o spargă.

Mușchii mi se tensionează iar în mintea mi se întunecă. Nu mai aud decât țipete nervoase și sticle care se sparg. Nu mai simt decât cum cioburile, încă îmbibate în alcool, îmi taie pielea. Mă jupoaie.

Îmi închid ochii strâns și îmi acopăr urechile, ghemuindu-mă mai strâns. Trupul începe să îmi tremure.

O să am un atac de panică și nu e absolut deloc momentul potrivit. Încerc să respir dar am impresia că aerul nu îmi ajunge la plămâni. Îmi leagăn trupul înainte și înapoi.

– Rahat. Te-a speriat?

Îl simt mai aproape și în curând brațele lui mă înconjoară. Mă simt încolțită.

Nu, nu, nu, nu. Te rog nu mă răni. Te rog, te rog, te rog.

– Nu te-aș răni vreodată, Zoey.

Îmi ridic capul brusc, întâlnindu-i privirea blândă și tristă. Îmi atinge fin chipul, mângâindu-mi pielea cu buticele degetelor.

– Mai de grabă m-aș izbi cu motorul de un camion, decât să te rănesc pe tine în vreun fel.

Și, dintr-un motiv oarecare, îl cred.

– Îmi pare atât de rău că te-am speriat, Zoey.

Îmi mângâie părul, fără să rupă contactul vizual.

– Te rog nu te teme de mine, Sunflower.

Un chicot mic îmi părăsește pieptul atunci când îmi aud noua poreclă. Îl aprob printr-o mișcare simplă din cap. O să am încredere în el.

– Bine. Doar nu mai face asta...
– Niciodată. Îmi pare rău.

Aprob din nou. Mă aștept să îmi dea drumul, însă în schimb mă trage în brațele sale, mă strânge la pieptul lui și își ascunde privirea în gulerul hanoracului meu.

– Ești aici.
– Bine înțeles că sunt.

Îi înconjor la rândul meu trupul. Arată de parcă i-ar prinde bine o îmbrățișare. Îmi sprijin obrazul de creștetul lui, și pentru o bună parte de timp, rămânem așa, îmbrățișați, în liniște.

– Miroși a flori.

Iar tu, Maverick Black, miroși a siguranță. Îmi oferi asta. Siguranță, liniște și libertate. Și e de-a dreptul incredibil.

– Probabil put a fum de țigară și alcool, scuze.

Râd scurt și profit de apropierea noastră ca să îmi strecor nasul în părul lui și să-i inspir adânc parfumul.

– O da. De-a dreptul. Miroși a siguranță.  Nu am crezut vreodată că siguranța are un miros, până să te întâlnesc pe tine. Vrei să știi a ce miroase?
– A flori.

Și nenorocita mea de inimă face tumbe și acrobații și bate atât de puternic încât cred că o să îmi iasă din piept.

– Nu. A piele, pin și mentă. Foarte slab a gaze de mașină. A tine.
– Pentru mine, întotdeauna a flori.

Zâmbesc larg, încercând să ignor căldura din piept. Până mâine o să uite până și că am purtat conversația asta.

– Părul tău e încă ud. Te-ai grăbit?
– Da. Ai zis ca ar trebui să privim apusul împreună, nu?
– O să răcești.

Nu zău, Sherlock. Spune-mi ceva ce nu știu!

Ridic scurt din umeri, nepăsătoare.

– Un sacrificiu mic pentru a vedea ceva ce este considerat de tine al doilea cel mai frumos lucru, nu crezi?
– Nu merit să îți pui sănătatea în pericol.
– Ce-ar fi să mă lași pe mine să decid asta, ha?

Îi mângâi părul moale, fără să îmi pierd zâmbetul de pe buze. Pare că se relaxează în brațele mele, iar asta mă umple de bucurie.

– Spune-mi ce s-a întâmplat, te rog.
– O să îmi spui de ce ai reacționat așa după ce am aruncat sticla?
– Bănuiesc că pot să fac asta. Dar nu o să intru prea mult în detalii.
– Pare cinstit. Nici eu nu vreau să intru în detalii.

Inspiră profund înainte să-mi ofere un răspuns.

– A murit în ziua asta, acum cinci ani. Sunt puțin dat peste cap de fiecare dată. În fiecare an.

Nu e nevoie să îmi spună despre cine e vorba datorită Georgiei. Dacă nu știam, nu cred că acceptam ca discuția să se oprească aici.

Însă, spre surprinderea mea, dupa ce se adună puțin, continuă:

– Înainte să îți faci o idee greșită, nu vorbesc despre vreo fostă.

Apreciez faptul ca a simțit nevoia să clarifice asta.

– Sora mea vitregă. Moartea ei m-a ruinat. Încă o face. Mi-a agravat episoadele de anxietate. La scurt timp după ce s-a mutat în casa noastră cu mama ei, a devenit una dintre cele mai importante persoane pentru mine. A fost mereu bună cu mine și singura, cu excepția lui Elias, care ar da doi bani pe mine.
– Îmi pare rău.

Mi se frânge inima pentru el. Îl strâng în brațe cât pot de puternic și sper că asta îl ajută. Chiar și puțin. Îmi trec degetele prin părul lui, ținându-l aproape.

Cum adică i-a agravat episoadele de anxietate? Le avea și înainte să moară ea? S-a mai întâmplat ceva? Ce le-a pornit?

– Rândul tău. De ce te-am adus în pragul unui atac de panică?
– Din vina trecutului meu.

Știu că nu pot să las povestea așa. Mi-a oferit mult mai multe detalii decât credeam. Mă așteptam ca discuția să se oprească după ,,a murit acum cinci ani".

Futu-i. Aș putea să-i zic. Măcar o parte. Mu e ca și cum o să-și aducă aminte. Sper.

– Oamenii fac lucruri nasoale când sunt beți. Precum spartul lucrurilor și insultatul celor dragi. Ba chiar să devină violenți. Să-i bată pe cei pe care au promis să-i protejeze. Sau să-i violeze. Sau să le taie pielea cu cioburile lucrurilor pe care le-au distrus. Sau, și mai rău, toate cele menționate.

Simt cum fiecare mușchi i se tensionează. Alege să nu își ridice privirea spre mine și nu are nici cea mai mică idee cât de mult îl ador pentru asta. Nu aș putea să-l privesc acum.

– Ai... Cunoști pe cineva care a trecut prin asta?

Zâmbesc trist. Bărbatul ăsta e teribil de inteligent.

– Vrei să îți povestesc despre o prietenă veche de-a mea?

Mă aprobă. Se ridică și se repoziționează, ca apoi să mă tragă pe mine în brațele lui, asigurându-se că nu stau direct pe beton. Ne așează înspre soarele care începe să apună, îmbrăcând cerul într-un roșu aprins și viu.

– Sunt aici.

Mă las pe spate, în brațele lui. Locul în care știu că nimic nu mă poate răni.

– Obișnuia să fie genul acela de persoană fericită și naivă, cu un zâmbet constant pe buze, care s-ar fi dat peste cap ca toată lumea din jurul ei să fie cel puțin la fel de fericită. Fără să-i pese de faptul că, uneori, asta înseamnă să sacrifice bucățele din ea. Obișnuia să fie prietena tuturor, fără să fie conștientă de adevărată natura a oamenilor.
– Era frumoasă?
– Da, cred că da. Acum știu sigur că se urăște.

Strânsoarea lui se întețește pentru un moment, înainte să continui:

– A visat întodeauna la o iubire ca-n basmele pe care le citea mereu. Tipul acela de iubire pe care o găsești o singură dată în viață și care este nemuritoare. Nesfârșită. Tipul de iubire care permite oamenilor să îmbătrânească împreună. Bănuiesc că se aștepta să îl găsească pe Fat Frumos ori vreun cavaler neînfricat, ori dracu știe ce. Evident, nu am nici cea mai vagă idee ce era în mintea ei de copil prost și credul.
– Nu l-a găsit pe Făt Frumos?

Neg.

– L-a găsit pe Gustav, din Frumoasa și Bestia, deghizat în ceea ce părea cel mai frumos vis al ei. A ajuns în Iad, în timp ce căuta Raiul.
– Ce i s-a întâmplat?

Mi se pune un nod în gât. Nu am mai spus nimănui toate gândurile astea, iar singurele persoane care cunosc răspunsul la întrebarea lui Maverick, deși fără prea multe detalii, sunt cei doi ofițeri de poliție, Mark și Peter, care mi-au înregistrat declarația pentru procesul lui Locke.

Și probabil, avocații și judecătorul. Știu cu siguranță că declarația nu a fost făcută publică și pentru martorii procesului.

– A fost abuzată, violată, bătută, înecată, arsă, tăiată și distrusă. Spartă în atât de multe bucăți. A murit și a știut, după toate lucrurile care i-au fost furate, că nu o să mai fie vreodată la fel. Că nu o să mai fie vreodată mai mult decât o cârpă. O păpușă stricată. O cochilie goală. Continuă să navigheze, pierdută, prin Iad, în fiecare zi. Nu poate să vadă soarele, deși câteodată îi simte îmbrățișarea caldă și liniștitoare, care îi ține bucățile lipite laolaltă pentru încă un minut. Încă o oră. Încă o zi. Totuși, nu crede ca a mai rămas ceva pentru ea. Că cineva o să mai aibă nevoie de ceea ce a rămas din ea. Că o să ajungă la suprafața mării adânci, reci și întunecate în care continuă să se afunde. Nu știe dacă o să poată sau dacă măcar își dorește asta.
– Cred că vrea. Și că poate. Doar că se simte de parcă nu o merită. Dar adevărul e că o face. Mai mult decât orice, merită un final fericit.
– A obosit să spere pentru unul.
– Și totuși, continuă să supraviețuiască, nu?

Înghit în sec și aprob.

– De abia. Traumele din trecut o urmăresc la fiecare pas. Și-a găsit un soare, dar îi este mult prea teamă să-l atingă, ca să nu-i murdărească perfecțiunea. Nu vrea să riște să îl tragă în Iadul ei. Și, în același timp, îi este atât de teamă că o să se ardă din nou.
– Cred că soarele ăsta ar prefera să explodeze decât să o ardă. Dar, în același timp, cred că știe că nu o să fie niciodată suficient de bun pentru ea, pentru că e bolnav și murdar și stricat și are o parte întunecată atât de urâtă încât se teme că o să o piardă de îndată ce o va vedea. Și e ultimul lucru pe care și-l dorește. Pentru că, adevărul este că are atât de multă nevoie de ea, încât îl sperie.

Mă ascund la pieptul lui și încerc să nu plâng. Cuvintele lui mi-au scuturat întreaga ființă.

– Cine credea că o să îmi sfârșesc ziua asta oribilă admirând cele mai frumoase două lucruri în același timp? Mulțumesc, sunflower. Atât pentru că ai încercat să-mi ridici moralul azi, cât și pentru ca ai venit acum. Nu știu ce mă făceam fără tine.

Îmi mângâie creștetul, iar vârfurile degetelor lui de abia mă ating, de parcă s-ar teme de faptul că ar putea să mă frângă dacă pune mai multă presiune. Cuvintele lui sunt o șoaptă silențioasă care se pierde pe pielea mea. Mi se întipăresc în suflet.

– Ai fi făcut la fel.
– Da. Fără să mă gândesc de două ori.

Știu că ar fi făcut-o. O face deja, chiar dacă nu îl sun și nu i-o cer. Cumva ajunge la mine de fiecare dată când am nevoie de el.

– Cred că și-ar dori să fii fericit, știi? Cred ca te-a iubit și că este atât de mândră să vadă că ai continuat să trăiești, chiar dacă îți pierzi calea câteodată.
– Nu ți-am spus? Toți ne mai pierdem puțin ocazional.
– Da. Mi-ai spus.

Răceală nopții începe să se așeze, însă nu mă deranjează. Mi-aș petrece întreaga noapte chiar aici, în brațele lui.

– Dă-mi voie să te conduc acasă. Nu vreau să mergi singură. Și nici nu mă gândesc să te las să te urci într-un taxi, cu vreun individ bătrân și dubios.

Nu sunt pregătită să îi dau drumul. Nu vreau să îl las singur, deși știu că este în afara oricărui pericol și că nu o să mai facă vreo tâmpenie.

Dar, în același timp, știu că încă nu și-a găsit drumul înapoi.

– Bine. Dar te iau acasă cu mine. Nu te putem lăsa să rătăcești ca un cățel pierdut. Nu o să te las.

Râde. Iar zgomotul îmi aduce lacrimi de bucurie în ochi, pentru că este pe cât se poate de real, colorat și fericit.

– Aduci des vagabonzi în casă?

Rânjesc și îmi apropii chipul de al lui.

– Doar atunci când merită să-mi risc starea de sănătate pentru ei. Să risc să mă ard.

Îi sărut apăsat obrazul și mă ridic din brațele lui. Îmi întind palma spre el, iar el îmi accepta gestul cu un zâmbet cald pe buze și ceva ce nu pot să identific în ochi.