6 Decembrie, Centrul Medical Atrium Health Carolinas
Nu pot să mă mișc! Nu pot să mă mișc!
Sunt legată și membrele îmi sunt grele.
Vine după mine! Vine să termine ce a început! O să mă omoare! Ajutor! Cineva să mă ajute! Vreau să ies din Iadul ăsta!
Îmi deschid brusc ochii și mă ridic speriată în șezut — cel puțin încerc, însă de abia reușesc să îmi ridic capul, care oricum cade imediat înapoi pe perna incomodă, fără vlagă. Trupul îmi este amorțit și greoi, de parcă ar fi făcut din piatră. De parcă ar fi turnat cineva ciment peste el.
Privesc speriată în jurul meu; totul e alb, oribil de alb. Cearceafurile, pereții, lumină, perdelele... zăpada?!
Zăpadă, în luna Octombrie? Ce naiba?
Lumina orbitoare din încăpere mă face să mă încrunt și îmi provoacă disconfort, însă mă încăpățânez să-mi țin ochii larg deschiși, chiar dacă mă înțeapă din vina uscăciunii. Privesc un punct oarecare de pe tavan.
Aud un țiuit enervant și stâng din dinți, deși până și o mișcare atât de banală este dificilă. Același sunet mă face să îmi fie dificil să aud orice altceva în jurul meu. Zgomotul e făcut de un aparat din apropierea patului în care stau. Îmi dau seama că sunt într-un salon de spital, în cele din urmă.
Cum am ajuns aici? De ce sunt aici?
Inspir adânc; este de parcă singurul lucru pe care îl inspir este aer, sub cea mai pură formă a lui, lipsit de orice iz, oricât de subtil. Masca de oxigen care îmi acoperă nasul și gura mă face să mă simt de parcă aș avea din nou un căuș care să-mi oprească țipetele îndurerate.
– Zoey? Zoey, scumpo!
Tresar. Primul zgomot, în afară de țiuitul enervant al aparatului, pe care reușesc să îl aud, este vocea îngrijorată a mamei mele. Îmi îndrept privirea înspre ea; pare mai bătrână cu cel puțin zece ani. Cearcănele adânci de sub ochii verzi îi dau de gol oboseala, iar părul drept, de culoarea castanelor, îi este prins într-un coc dezordonat în vârful capului. Nu am văzut-o niciodată atât de ... dezorganizată. Nearanjată. Terminată. Mama mea a fost întodeauna o femeie elegantă, frumoasă și bine înfiptă în viață. Nici măcar după divorțul urât prin care a trecut cu tatăl meu nu a fost atât de la pământ.
– Zoey, scumpo, cât mă bucur că te-ai trezit!
Se apropie de patul în care sunt întinsă și se apleacă peste mine, suficient încât să-mi sărute părintește și apăsat, fruntea. Tresar din nou, îngrozită de senzația de a fi atinsă. Alege să îmi ignore reacția.
Nu mă atinge, nu mă atinge, nu mă atinge. Nu mă răni! Te rog nu mă atinge!
– Mi-am făcut atâtea griji, iubito.
Îmi mângâie cu grijă cârlionții șateni — pentru câteva secunde intense, am impresia că alte mâini îmi ating părul. Îmi închid strâns ochii, sperând ca atingerile ei să se oprească.
Nu suport să-i simt mâinile pe mine! Mă înspăimântă!
Mă privește tristă, însă înțelegerea din ochii ei îmi dă de înțeles că nu trebuie să-i explic nimic. Pentru că deja știe că nu-i pot suporta atingerile. Nu acum. Nu încă.
Și cu toate acestea, continuă să mă atingă.
– Nu ai nici cea mai mică idee cât de îngrijorată am fost, Zoey scumpo. L-am sunat până și pe tatăl tău! A spus să-i dau de știre când te trezești. Am tras o sperietură pe cinste.
CITEȘTI
Cântecul florilor negre
Roman d'amourDupă șapte ani în care a trecut prin Iad, acomodarea cu o nouă viață, un nou oraș și oameni noi sunt cele mai mici probleme ale lui Zoey. Înainte de toate, trebuie să învețe cum să respire din nou, să-și oprească trupul din a reacționa la orice atin...
