Hurricane 2014

Odella

Ultima data când a venit pe Pământ a fost în 1975 la nașterea unchiului meu Jeese. În afară de asta, a mai fost o excepție în anii 80' când exista un pericol planetar pe care el l-a oprit. Bunica nu vrea să dezvolte despre ce a fost vorba.
-Și cum îl pot intâlni?
-De obicei, el vine să te caute. Nu e o persoană ce se lasă căutată sau ușor de căutat. Știu că trăiește într-un fel de univers alternativ, sau o dimensiune nouă. Dar am niște idei legat de cum ai putea ajunge acolo.
-Sunt foarte atentă, am spus cu o sclipire în ochi.
-Acum un secol, exista o organizație ce se ocupa cu pericolele extraplanetare ce era ramura de pe Pământ a Coaliției Păcii Universale. De când s-au născut Forţele Unite, toate problemele extraplanetare sunt transmise direct lor și fosta organizaţie și-a pierdut scopul. Dar bazele lor încă există fiindcă unii extratereștri încă apelează la ele neștiind de existenţa Forțelor Unite. Și una dintrele acele baze se află în Muntele Rushmore.
-Perfect, dar cum ajung acolo?
-Ai de gând să îți lași toate îndatoririle casnice și pe cele școlare pentru a căuta o rudă pe care nu ai cunoscut-o niciodată, doar ca să nu te mai plictisești în viața de zi cu zi? spuse pe un ton cicălitor și uitându-se sever la mine. Nu am putut răspunde instant
-Nu trebuie să zici nimic, și eu aș fii făcut asta dacă aș fii în locul tău. Te voi ajuta cum pot. Pentru prima dată pe ziua de azi, am zâmbit. Un zâmbit real de fericire și am îmbrățișat-o. S-a oferit să mă și conducă cu mașina până in oraș și s-a asigurat că mai am niște bucăți de tartă pentru drum. A durat doar o oră drumul, avantajul de a trăi în Dakota. Pe drum am încercat să discutăm alte detalii legate de locul unde mă duc. Nu știe exact cum se numește acea dimensiunea sau realitate alternativă, dar este populată de multe ființe cu puteri misterioase. Sună ca un fel de lume a basmelor, mă aștept să întâlnesc dragoni și dinozauri și să mă laud cu faptul că am reușit să înving unul cu puterile mele. Cât despre intrarea în munte, se pare că vom merge pe un drum neautorizat de pe partea nordică a muntelui. Era un semn pe care scria STOP în mijlocul unei aleii abrupte pe care bunica o rupse cu telekinezia. Aleea ducea până la un perete gros de piatră. Am coborât și ea mi-a aruncat un carnețel destul de vechi cu un scris surprinzător de frumos.
-E jurnalul meu de la 12 ani, o să înțelegi cum să intri de acolo. Începu să dea cu spatele în timp ce eu citeam "4 ianuarie 1942: astăzi e a treia dată când mami mă aduce să văd locul ei de muncă din muntele cu feţe dubioase". Voiam să o strig iar dar deja plecase. Femeie bătrână și plină de secrete, nu o judec. În jurnal există notițe cu o diferenţa de 10 ani între ele, cele noi specifică cum intrarea are niște senzori ce verifică anumite vehicule ce au autorizația de a intra dar există și niște scări de urgenţa de metal ce ies direct din laterală deasupra copacilor. O paltforma de metal iese din perete, dar se află la o distanţă de trei metri. Ar trebui să sar, pot face asta? Când eram micuţă am făcut gimnastică și balet dar asta a fost până la 10 ani. Acum fac doar cardio în subsol. Îmi iau avânt și mă arunc lovindu-mă in coaste fix sub sâni.
-Au, am spus cu voce tare. Nici nu știu cum mi-am găsit forța de a mă ridica, cred că era adrenalina momentului. Înăuntru se afla un set uriaș de scări ce ducea în interiorul muntelui. Numărasem 270 de trepte până am găsit o ușă deasupra căreia scria "spre hangarul principal". Complexul ăsta de cladiri e uriaș, nici nu îmi pot imagina cum era când era populat. În diferite colțuri ale camerelor se află pânze uriașe de păianjeni pe care stă câte o arahnidă supradimensionată dar nici una nu pare să posede intenția de a coborâ. Nu am arahnofobie dar trebuie să recunosc că am o scârbă faţă de ei. Încă mai există calculatoare și ecrane aprinse în diferite locuri. Oare mai e ceva pe aici? Datorită semnelor puse pe holuri mi-am găsit ușor calea într-o sală cu rafturi uriașe pline de cărți și documentate.
-Ah, evident că nu existau stick-uri USB in 1940. Primul rând pe care am început să îl verific începea cu anul 1910 dar nu am găsit nimic. Ajunsesem la 1913 când am auzit niște pași și o voce spunând "ridică-te". Încremenisem cu un dosar în mâini. M-am ridicat cu mâinile ridicate, dosarul încă în mâna dreaptă și m-am întors spre el sau ea. Era un bărbat cu o faţă ușor îmbătrânita și foarte dreptunghiulară cu o privire ce spunea că nu e mulțumit să vadă ce ilegalitate fac. Ținea în mâini o armă misterioasă asemănătoare cu un pistol dar care avea o lumină mov pe el.
-Ce cauți aici? întrebă încruntat
-Încerc să găsesc informații despre o rudă îndepărtată care a lucrat în Departamentul Apărării Externe.
-Ești un civil, ăsta este spațiu privat în care doar anumite persoane au autorizația de a intra. Te voi ruga să vii cu mine într-o sală în care îți voi reseta memoria și te voi trimite înapoi...
Înainte ca să termine propoziția, i-am smuls arma din mână și l-am aruncat pe spate cu o lovitură din șold. Mi-am luat ghiozdanul de pe jos și am alergat pe coridor uitându-mă în spate. O alarmă răsună în tot complexul. La naiba, nu știam că locul ăsta încă mai are personal. Trei gardieni îmi blocară calea, dar nu erau oameni. Aveau culoarea pielii roșie și fiecare avea încă două brațe atașate pe trunchi. Doi dintre ei mi-au prins mâinile și brațele și m-au târăt într-o cameră în care se afla o singură masă și o mașinărie deasupra cu multe becuri albe. Un dispozitiv de ștergere a memoriei? Cu siguranță. Încercăm să mă zbat după care am înțeles ce trebuie să fac
-Hurricane, șoptisem eu.
-Poftim? Spuse unul din gardienii cu pielea roșie care avea un fizic mai corpolent decât ceilalți.
-Benjamin Hurricane a fost vărul stră bunicii mele. Din celălalt colț al camerei un gardian apăsa niște butoane.
-Începem resetarea...
-NU! Spuse puternic cel de lângă mine. Se uită atent în ochii mei după care începu să mă dezlege.
-Ce s-a întâmplat? Intrebară ceilalți doi aproape într-un cor.
-Ea este stră nepoata lui Benjamin Hurricane. Ceilalți căscără gurile parcă uimiți.
-Ne cerem multe scuze, nu avem parte de oaspeți așa des. De obicei avem de-a face cu bandiți ce încearcă să fure informații sau reporteri privați care încearcă să își bage nasul unde nu trebuie. Ce căutați aici? Mi-am recuperat ghiozdanul din mâinile lui după care am început să îi povestesc cum bunica m-a lăsat aici și cum doresc să îmi gasesc stră stră unchiul legendar.
-Înțeleg, deci nici măcăr tu personal nu l-ai cunoscut. Toți de aici îi cunoaștem numele, era o legendă în Departamentul Extern și toți ne-am dori să îl întâlnim măcar o dată pe parcursul vieții.
-Dar aveți o metodă de a-l contacta?
-Să îl contactăm direct nu, dar acum mulți mulți ani am primit un artefact cu scopul acesta. Face legătura între lumea noastră și cea în care se află el.
-Și funcționează?
-El insuși s-a întors acolo cu ajutorul ei atunci când Departamentul l-a obținut. Dar asta a fost acum mulți ani, sper că de dragul tău va funcționa. Am fost condusă într-o cameră uriașă ce părea goală la prima vedere dar în mijloc se afla ceva sub o pelerină uriașă. Un cerc cu o înălțime de doi metri dintr-un aliaj ce părea metal și piatra. Pe margini avea inscripționate cuvinte necunoscute și niște sfere negre ce păreau din sticlă. Din el se prelungeau niște cabluri până la o consolă la care gardianul apăsă niște butoane. Sferele din sticlă s-au aprins cu o culoare albastră atât de deschisă încât era aproape alb. În mijlocul cercului s-au format scântei electrice ce s-au unit într-un singur vârtej de energie ce distorsona conturul spațiului. O singularitate care acționează ca un portal în timp. Mă holbez în sfera din fața mea până când aud o voce.
-Nu te va răni, doar pășește înainte. E posibil să întâmpini o senzație de amețeală fiindcă timpul se va dilata în jurul tău. M-am întors spre el cu un zâmbet simpatic.
-Îți mulțumesc mult pentru ajutor. A răspuns cu o expresie facială asemănătoare după care am făcut primul pas.
Atât de multe lumini se mișcau rapid în jurul meu, și figuri negre cât și luminoase dar totul părea să se lungească la infinit până când am fost aruncată pe un petic de iarbă. Totul din înconjurul meu se mișcă cu încetinitorul, niște păsări într-un copac și insecte, soarele sclipește într-un mod anormal. E ca și cum timpul ar fi încetinit extrem de mult și mă simt acoperită de o presiune incredibilă. Dar toată senzația asta dispare în câteva secunde și sunt înmărmurită să privesc un peisaj fabulos: în stânga mea,o câmpie uriasă plină cu flori roz se extinde mult deasupra dealului pe care mă aflu, și mai departe se văd piscurile unor munți uriași înghețați, mai mari decât Himalaya. În dreapta se extinde o combinație de preerie cu plante de culoare roz si o altă câmpie din culori deschise culminându-se cu niște ziduri uriașe ce înconjoară un castel colosal. Ăsta trebuie să fie locul. Dar cum cobor ? Îmi întind capul deasupra unui pisc, mulți metri dedesubtul meu se află un lac din care beau niște animale. Pot să sar și să imi folosesc telekinezia în ultimul moment ca să nu îmi rup oasele. Îmi pun telefonul în cel mai adânc loc din ghiozdan, semnalul oricum e inexistent, și îmi iau avânt într-un salt de credinţă. Apa a sărit peste tot dar am încetinit destul cât să iau doar o gură de apă. Mi-am golit traheea pe uscat după care mi-am prins părul cu un elastic fiindcă se scurgea încontinuu apă din el. Sunt într-o mică pădure și busola mea nu funcționează. Urmez o potecă până când întâlnesc două persoane ce merg pe niște cai. Le fac cu mână după care realizez ce sunt ei de fapt: două creaturi dolofane cu un corp în formă de cerc de pe care se scurge ciocolată și care sunt acoperite de glazură. Amândoi călăresc ceea ce par a fi niște cai cu toate culorile curcubeului și pe care strălucesc particule micuțe de zahăr. Oare pot vorbi cu ei în engleză?
-Mă scuzați, puteți să îmi spuneți dacă ați auzit de numele Benjamin Hurricane? Amândoi se uitară unul la altul după care răspunseră rar și greu
-Nu știum cine estue Harican. Dar poate reginua te puate ajuuta. Perfect, există cineva.
-Și unde o pot găsi?
-Palat, spuseră amândoi arătând cu degetul spre castelul colosal din distanță, după care plecară. Ceva îmi spune că felul în care vorbeau se datora unui factor de inteligență scăzut în lingvistică...deși limba părea foarte asemănătoare cu engleza veche. Intrarea în castel avea o alee uriașă ce ducea direct pe sub trei ziduri, al treilea fiind cel mai înalt, îl estimez de peste 50 de metri. La fiecare intrare se aflau ființe cu aspect uman dar cu trăsături asemănătoare unor acadele, culorile alb si negru se regăseau pe fiecare și erau toți înalți și subțiri. Nu mă întrebaseră nimeni nimic până la ultima poartă.
-Unde vă duceți domnișoarră? Nu v-am mai văzut vrreodată aici. Avea un accent profund pe litera r
-Eu.. eu doresc să vorbesc cu regina.
-Vrrreti o audierre? Am răspuns cu da nefiind sigură de ce se va întâmpla.
-Urrrmați-mă. Ce am observat în interiorul ultimului zid e că sprijiniți de castel stau două creaturi colosale, corpul lor părând să fie făcut din cereale lipite la grămadă. Unul din ei își mișcă ușor capul și mă fixă cu privirea. Puteam să jur că ei detectează intențiile oamenilor. Castelul are 200 de etaje și am urcat cu un elevator ce pare vechi din metal până în turnul principal. După ce am ieșit din el am auzit din spate.
-Dacă este singurrră, poți să o intrrebi dirrrect ce dorești. Voi aștepta aici. În faţa se întindea două uși lucioase cu forme dreptunghiulare. Totul e făcut din ciocolată, jeleu sau aluat de cocă. Le-am împins înainte așteptându-mă ca regina să fie o femeie în vârstă și nesuferită ca în majoritatea basmelor când de fapt e o femeie foarte tânără care udă niște plante. Are pielea destul de palidă, și un păr roz lung drept dincolo de șolduri.
-Ah, tocmai terminam să adminstrez sucul glucidic plantelor mele chimice. Poți să te așezi pe acel scaun dacă dorești. Intenționam să stau în picioare
-Am venit aici să vă întreb dacă știți cum pot să gasesc pe cineva anume....
-Chiar, pe cine anume? Spuse ridicându-și faţa care avea niște trăsături incredibile. Nu cred că am vazut vreodată pe pământ o femeie mai frumoasă.
-Hurricane, Benjamin Hurricane, este stră stră unchiul meu. Am și poze cu el dacă nu știți cine...
-Benjamin? Ah, Regele Vrăjitorilor, evident. Da, nu l-am mai văzut de câteva luni, nu credeam că încă vor mai veni oameni din dimensiunea sa ca să îl caute.
-Încă e în viață? Inima mea palpita de emoții la întrebarea asta
-Oh, și încă cum. Acum un alon s-a mutat într-un copac uriaș din mijlocul Câmpiei Moarte. E chiar opusă Regatului de Zahăr, mergi direct în linie dreaptă.
-Dar presupun că sunt mulți copaci acolo, cum voi știi care este?
-Haha, chicoti încet, nu îți face griji, ăla e singurul copac pe o distanţa de 100 de hectametri. Nu îl vei pierde. Concentrația ei se întoarse pe udatul plantelor din jeleu cu aceași soluție pe care o folosea când venisem. Aș mai întreba ceva dar cred că e mai bine să plec. M-am întors cu spatele când am auzit
-Apropo, bun venit în Odella.
-Odella?
-Tot continentul acesta uriaș pe care te afli se numește Odella. Ușile de ciocolată s-au închis în spatele meu.
Formulam ipoteze încă de când am venit aici că ținutul ăsta e făcut din dulciuri, dacă aș încerca să mănânc ceva din tot ce văd, acei gardieni uriași m-ar strivi ca pe un gândac. Dar acum știu unde se află. Câmpia Moartă de fapt e plină de flori dar are ceva nefiresc...e un fel de ecou ce se resimte aici. Simțeam o prezență puternică de când am pășit acolo.Nu există animale pe câmpia asta, nici măcar insecte. E ca și cum toată viața ar fii fost ștearsă la un moment dat....și în mijlocul câmpiei se ridică o figură.