Hurricane 2014

Copacul vrăjitorului

    Avea pe puțin 200 de metri înălțime. Poate că avea atribute supranaturale? Prin ferestre nu se vedea nici o formă de viață, sau umbră sau zgomot. Pe crengi era construită cumva pe mai multe nivele o vilă din lemn ce avea ferestre negre diagonale și fiecare nivel avea forma perfect dreptunghiulară. La baza copacului se afla o cabină dreptunghiulară cu o ușă înaltă cu geamuri înegrite prin care nu se vede nimic. Presupun că e intrarea principală și înaintez. După câțiva pași m-am izbit de un perete invizibil. O vibrație se răspândi pe o sferă uriașă albăstruie ce înconjură copacul. Nu e telekinetic și nu pot interacționa cu el.
-Heii! Am spus bătând puternic  în el. Îl caut pe Benjamin Hurricane! Urmă o liniște funerară și o voce puternică îmi străbătu mintea "Și pentru ce scop îl cauți?"  Chiar, cu ce scop îl caut? Căutam o evadare din rutina atât de mult incât am fost în stare să îmi părăsesc familia și tot ce știam? Dacă se dovedește că e doar o epavă din eroul pe care îl căutam? Doar o minciună exagerată....
  Un scârțâit se auzi în spatele meu și mă scoase din reverie. Scutul supranatural dispăruse, primisem permisiunea de a intra. Zâmbeam, poate că nu e un vis. Interiorul e mobilat destul de modest, culoarea lemnului de pereți e inchisă incât să semene cu un roșu stacojiu în timp ce parchetul e la fel de deschis precum culoarea copacului. Cuptoarele lor cu microunde și aragazul face un contrast cu tot felul de săbii ornate pe pereți și pieli de animale. Epoca Contemporană și Evul Mediu se întalnesc intr-o vilă dintr-un arbore de sequoia. "Suntem în sufragerie" spuse aceași voce. La căpătul scărilor spre următorul nivel se afla o ușă întredeschisă. Inima mea galopa într-un ritm accelerat. Lumina dezvălui o cameră largă, în mijloc  o canapea uriașă stacojie,  în fața ei  o masă cu pahare de sticlă cu lapte. Pe canapea se află două persoane: o femeie cu pielea extrem de palidă, ochi cu iris roșu intens și părul negru lung până la șolduri. Era îmbrăcată într-un halat alb precum și persoana din dreapta ei, un bărbat cu o față foarte tânără și cu părul lung negru strâns într-un coc la ceafă. Ochii lui au o culoarea verde atât de apropriată de smarald cum nu am mai văzut la altcineva.
-Eu...eu îl căutam pe stră stră unchiul meu, Benjamin  Hurricane. Ambele  perechi de  ochi se uitară la mine.
-Benjamin? Spuse femeia brunetă cu o voce mai groasă dar feminină. Ăsta nu e cumva vechiul tău nume?
-Chiar nu am mai auzit numele acesta de un alon, spuse bărbatul cu părul negru. Prefer să mi se spună Shade sau Christopher, al doilea meu nume. Nu știam că mama ta  a avut copii, cred că au trecut 40 de ani pe Pământ de când am fost acolo ultima dată. Sunt șocată, are peste 100 de ani și totuși arată așa tânăr.
-Pe Pământ tu.. tu ești o legendă, ești considerat unul dintre membrii Departamentului Apărării Externe  care a pus capăt Războiului din 1910..
-De fapt, acel război a avut loc în 1915, în timpul Primului Război Mondial. Guvernele națiuniilor beligerente au mușamalizat aparițiile extraterestre din timpul războaielor mondiale și au rescris istoria în cărți. E din cauza mândriei naționale, nu ar vrea ca un băiat de 15 ani să fie eroul  râului Somme. Cum ai reușit să ajungi aici? Mi-am deschis gura dar s-a închis la fel de repede.
-Muntele Rushmore, bunica m-a dus acolo ca să caut o modalitate de întoarcere...
-Și acolo ai găsit o poartă lăsată de mine  în anii 70' și care te-a adus în Odella...sunt fascinat de dedicația ta ca să mă cauți dar în momentul acesta sunt inactiv. E ciudat felul în care îmi vede intențiile, ca și cum mi-ar citi gândurile, de  fapt sunt convinsă că are puteri telepatice.
-Inactiv? După care m-am holbat la halate si faptul că paharele cu lapte se umpleau singure ca și cum ar fi magice. Totul a devenit clar, nu am găsit o mumie antică dar în locul ei am găsit o persoană care trăiește ca un pensionar.  
-Mă așteptam la la spontaneitate, la cineva care în fiecare zi încearcă să salveze pe cineva și care își riscă viața pentru a salva pe alții, un stil de viață plin de adrenalină, nu asta.
-Dacă  vrei, poți bea și tu un pahar cu lapte, spuse el și încă un pahar apăru pe masă. M-am ridicat în picioare și mi-am fluturat mână aruncându-l într-un perete și spârgându-se.
-NU VREAU  UN AFURISIT DE PAHAR CU LAPTE. Toată viața mea s-a dus dracului, nu mă pot întoarce acasă după felul în care am lăsat lucrurile, părinților mei nu le pasă de mine și voi...voi sunteți ca un cuplu de pensionari care stă pe canapea și nu face nimic toată ziua..
-De fapt jucăm și golf, spuse el arătând cu mână spre un traseu din lemn în cealaltă parte a sufragerie. În același timp peretele pe care am spart paharul fu acoperit de niște flăcări verzi și urmele de lapte dispăruseră. Paharul reapăru pe masă. În ciuda ieșirii mele nervoase, amândoi erau la fel de calmi.
-Poate că de fapt ai nevoie de o pauză? Pare că gândești foarte mult și îți epuizezi energia.
-BEEEENGEMIN HAARIKAANE! Urlă o voce de afară
-Cred că asta e o glumă, spuse stră stră unchiul meu după ce își auzi numele. Toți trei ne-am adunat în fața unei ferestre și ne holbam afară la ce părea o flotă de aeronave deasupra câmpiei verzi și jos se aflau vreo 30 de oameni, unul gesticula ceva și din toate navele țâșniră lumini violete și albastre. Explozii puternice se răspândiră la contact cu scutul albăstrui care înconjoară copacul. Aș fi zis că e sfârșitul lumii și că vom muri în orice clipă dar toată puterea aia de foc nu poate străpunge protecțiile mistice ale copacului. Christopher  lăsa un oftat după care halatul său se transformă într-o geacă neagră cu epoleți aurii și niște blugi negri.
-Ai spus  că vrei să vezi lucruri spontane?  Spuse desfăcându-și cocul și părul i se revărsă pe umeri
-Vino cu mine, continuă el. A coborât lent pe scări ca să mă momească să îl urmez. În momentul în care ușa de la intrare se deschise, razele soarelui s-au reflectat în jurul figurii sale ca și cum ar fi  un fel de zeu. Acum grupul de la sol a devenit clar: nu erau oameni ci  niște ființe bipede cu capete ce seamănă cu peștii aceia  Bufoceratias Wedii, doar ca tonul pielii lor e mult mai deschis, aproape alb. Dar în afară de cap, corpul lor pare uman. Cu toții au niște armuri argintii pentru piept și capul e înconjurat de un fel de cască umplută cu apă. Artileria încetă.
-AHHH, MARELE HARIKAANEE DECIS SĂ APARĂ! urlă în continuare unul din ei care avea o armură neagră și avea un fizic mai impunător ca ceilalți.
-Se pronunță HA-RI-CANE. Nu mai  pociți numele meu în halul ăsta, spuse cu o vizibilă iritare pe faţă.
-TU, trebuia să mori acum mulți ani. Nu voi uita ce a pățit Buk din cauza ta.
-Poftim? Vorbești despre grupul de aguasapieni din Agualar?
-El era fratele meu,  spuse liderul lor cu un fel de regret în expresia facială. Sunt depășit de confuză la ce se petrece.
-Dar asta s-a întâmplat în urmă cu mulți ani, și ca să călatoriți aici...înseamnă că au trecut 50 de ani de când a murit. Oricum nu e vina mea, a fost o victimă colaterală a lui  Daggorr.
-MINCINOSULE! Tu ai călătorit peste tot prin univers și se spune că ai fi un mare erou dar de fapt ai multe cadavre în spatele tău! Christopher își puse mâinile în șold privind cu o neîncredere ce zicea celălalt după care aceași voce îmi inundă capul. "Sunt extratereștri de pe o planetă dominată de ape. Sunt uimit uneori de galeria de răufăcatori  și dușmani pe care am obținut-o pe parcursul anilor. Îmi pare rău de pierderea sa dar nu e corect să îmi bombardeze casa și să nu îl confrunt". Navele de deasupra noastră începură iar focul la ordinul celui care vorbea. Ceea ce a urmat va fi mai greu de explicat. În jurul meu s-a  creat o sferă albăstruie  care a oprit orice foc de tun. Cristopher însă se mișca cu o viteză supranaturală așa mare încât evita orice explozie. Era mai rapid decât viteza luminii. Artileria dintr-o dată încetă și deasupra cerul se întunecă. Din umbrele navelor se ridicară niste tentacule uriașe care imoblizară  toată flota. Christopher avea mână stângă acoperită de niște flăcări verzi, era întinsă spre nave, cea dreaptă o ținea spre cer. Un fulger lovi degetul arătător al mâinii drepte. Scântei electrice  mocneau în jurul ei. Își întinse degetele spre flotă si din ele țâșniră o furtună de electricitate ce tăiară prin nave lăsând urme de flăcări și metal topit. Căzură toate precum Icarus care s-a prăbușit după ce a zburat prea aproape de Soare iar aripile de ceară se topiseră. Când navele cădeau  și vântul bătea mișcând ușor geaca lui, și poziția sa din profil, atunci am înțeles despre ce vorbea bunica mea. Aguasapienii de la sol încercară să fugă dar niște ziduri uriașe de piatră îi înconjură.
-Unde plecați? spuse el pe o voce ușor amenințătoare. Grupul se așezară în genunchi în fața lui.
-Eu, Gora Vol, îmi cer scuze. Noi toți ne cerem scuze fiindcă te-am atacat. Dacă ne lași să plecăm  acum, nu ne vom mai întoarce niciodată! Deși aveau capul într-o cască plina cu apă, puteam sa jur că pe frunte i se scurg stropuri  de sudoare. Urmă o scurta tăcere.
-Tu îndrăznești să mă minții în față? Îmi ataci casa, apoi imi ataci familia și îmi pocești numele și acum ceri milă? Scântei electrice mocneau pe mâna dreaptă. Un singur fulger a ieșit făcând corpul lui Gora Vol să explodeze, după care curentul circulă prin corpul celorlalți 29 si fiecare explodă. Pentru câteva secunde, bucății de carne și de metal din armura lor zburară prin aer. Corpul meu nu voia să se miște, eram într-o stare de soc. Niciodată nu mai văzusem pe cineva care să moară ..și atât de mult sânge. Încercam să bâlbâi ceva.
-De ce...de ce ai făcut asta? răspunsul a venit instant
-Fiindcă plănuiau să se reintoarcă cu întăriri și să atace din nou. Voiau să te omoare și pe tine.
-De unde....de unde poți fii sigur de asta?
-Am puterea de a citi gândurile altor ființe și asta este ceea ce gândea Gora Vol. De obicei nu exagerez cu puterea asta fiindcă gândurile fiecăruia ar trebui ținute pentru el și nu invadate de alții, dar când trebuie să verific dorința lor de a mă ataca, trebuie să o fac. Trebuia să acționez  aici și acum după ce i-am aflat intențiile sau ar fi existat consecințe.
  Realitatea din fața mea era incontestabilă. Când eram mică și mă uitam la desene, supereroii erau ilustrați ca niște persoane complet pure ce prindeau infractorii mereu vii. Asta crea posibilitatea ca ei să evadeze și ca alți nevinovați să sufere, dar în desene partea asta e mereu cenzurată. El a venit cu ideea de a tăia otrava direct de la sursă, ucide-i acum și nimeni nu va suferi pe viitor.

           Ochii răului ~Gora Vol~

  El este de vină pentru moartea fratelui meu Buk Vol. Daggorr a murit acum mulți ani dar el...el încă e în viață ! Nu are nici o șansă împotriva navelor noastre de război. Le-am ordonat să tragă, explozii peste tot. Dar el...Harikane le-a evitat pe toate. Și acum ne-a blocat navele cu un fel de tentacule negre. Cerul îi fulgeră în palmă și îl aruncă în nave. Au căzut precum muștele. Trebuie să fugim. El...el nu e un om! Pământul se ridică în jurul nostru. Mă arunc în genunchi
-Îmi cer scuze că te-am atacat. Dacă ne  lași să plecăm acum, nu ne vom mai întoarce niciodată! Dacă mușcă la minciuna asta, mă voi duce direct pe Agualar și mă voi întoarce cu întreaga armată ca să-l distrug. Și fata  aia homo sapiens cu părul portocaliu, are ochii  ca ai lui. Vreau să-l rănesc așa cum el m-a rănit când l-a omorât pe Buk Vol.
-Tu îndrăznești să mă minți în față? Știa, eu l-am mințit și el știa. Simțeam un frig pe tot corpul. L-am subestimat. Ultimul lucru pe care l-am văzut a fost o lumină electrică.