Măritată cu Forța

Capitolul 22

Eduard își ștergea nervos praful de pe blugii negri. Se îmbrăcase în negru ca sa nu fie remarcat. De atâtea ori noaptea îi fusese cea mai bună prietenă și sfătuitoare, iar când ziua își deschidea somnoroasă ochii el știa ce avea de făcut. Devenise de ani bun frate cu maiestoasa noapte. Erau momente când mintea îi juca feste și și-o imagina ca o tânără timidă roșind din nimic, cu părul lăsat liber ca să îi mângâie umerii fini și totodată să o protejeze de vântul rece. Probabil stelele erau propriile ei lacrimi pe rochia ei veșnic neagră. Abera, dar visul e cel mai bun leac pentru orice boală. Oftă! Crescuse, visele se spulberaseră, iar acum avea o misiune de dus la capăt: trebuia să caute actele în casa lui White! +

Știa acest conac precum propria palmă. Cunoștea aproape toate pasajele secrete pentru că fusese proprietatea unchiul lui care o pierduse la cărți. Era o bijuterie arhitectonică, iar White o căpătase dintr-un pur joc al sorții. Așa îi relatase Mike, unchiul lui, dar nu prea credea această poveste. Mike care nu fusese fumător, nici consumator de băuturi tari, nu îl văzuse jucând jocuri de noroc sau având datorii de orice fel, cum să își parieze propria casă? Acest lucru abject îl fac cartoforii, dar putea să jure că unchiul lui nu fusese niciodată cartofor, ci din contră. Altceva se petrecuse, iar adevărul se dusese cu ei în mormânt. În copilărie o numise casa umbrelor, pentru că fiecare cameră coresponda cu o altă încăpere, doar că a doua era invizibilă la prima vedere. Era veche, având câteva sute de ani și cu toate acestea nu era un loc ușor de trăit, știind că nu te poți ascunde și că oricine îți poate cunoaște fiecare mișcare. Nu avea idee de cine fusese proiectată și de ce, știa doar că aparținuse familiei lui de generații întregi și că avea de gând să o recupereze. +

Scutură din cap, trebuia să se concentreze. Venise aici pentru documentele unei alte proprietăți ale lui White. Nu erau pe numele lui, dar el cotizase cu banii. Aprinse lanterna de la telefon, trase adânc aer în piept, totul rămăsese la fel. Se afla în camera care făcea legătura cu biblioteca bătrânului. Fiecare pereche era identică, până și la mobilă. Diferența consta în faptul că una reprezenta lumina și cealaltă întunericul. Dacă în prima bibliotecă se aflau peste 3000 de cărți scrise de autori cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, în cea de a doua se aflau acte, secrete, falsuri, într-un cuvânt lucruri care nu trebuiau să iasă la lumină așa ușor. Se uită descumpănit la monstruozitatea din fața lui, toate erau perfect aranjate... ce era în plus acum era praful care profitase de lipsa proprietarului și își făcuse de cap dând petrecere peste petrecere. Uneori ordinea putea fi o binecuvântare, cum era în cazul de față, sau un blestem cum îi era propria viață. Fără voia lui se simțea prins ca un act rătăcit într-un dosar numerotat, iar fiecare gest înregistrat. Se însurase la cererea tatălui cu prietena lui din copilărie, o tânără superbă pe care nu o dorea. Victoria rămăsese pentru el fetița cu păr zburlit care alergase veselă prin parc, dar asta nu însemna că va și divorța. Separarea era exclusă, din păcate nu poți avea tot ce dorești. Suntem încătușați de lanțurile societății care ne limitează mișcările. Oftă. "Concentrează-te!" Scoase un carnețel și se uită: Ceea ce căuta el se afla pe în rândul 4 de sus, partea dreapta, numărul 567. Când se întinse spre scărița atașată de bibliotecă, tresări când auzi un obiect spărgându-se, probabil un pahar. Eduard încremeni, nu era singur! Se lăsase furat de gânduri și nu fusese atent la zgomotele din jur. Ce nesăbuit fusese. Se uită la ceas, era 1 a.m. Se îndreptă hotărât spre tabloul geamăn și apasă butonul care îi dădea posibilitatea să observe tot ce se întâmpla în cealaltă cameră. Respirația i se opri, era ca și cum o mână nevăzută i-o furase, când sub ochii lui apăru o fată înspăimântată. Părul i se desprinsese din coc, curgea precum un râu de munte. Era tot plin de onduleuri, înghiți în sec la vederea lui. Avea un păr așa tentant. I-ar fi plăcut să își treacă degetele prin el, să îl pieptăne. Sigur era Noaptea care îl bântuia! Parcă era decupată dintr-un album vechi de artă. Îi era frică până și să respire, deoarece era imaginea care îl urmărise încă de când era copil. Doar că acum părea atât de reală și de minunată. "Dumnezeule ce se întâmplă cu mine, parca sunt hipnotizat de năluca din fața mea!" Închise ochii în speranța că ea va dispărea, dar când îi deschise Maria era tot acolo citind parcă ceva. "Asa e, e Maria, fata lui White." Într-o clipă o revăzu în rochia de mireasă. Dacă Ziua ar dori să viziteze pământul acesta negru și blestemat, sub formă umană, sigur ar alege-o să o reprezinte. Ziua și noaptea reprezentate de aceiași femeie. Iar ochii ei răsăritul și apusul oricărui suflet. Ca și când l-ar fi auzit, își îndreptă privirea spre el. Timpul dispăru pentru un minut și lasă în urma lui un sentiment străin inimii lui Eduard, dar când reveni observă că apariția magică...plângea!" Unde-i credință/ Acolo e Iubire/ Unde-i iubire / Acolo e pace/ Unde-i pace/ Acolo e binecuvântare/ Unde-i binecuvântare/ Acolo e Dumnezeu/ Unde-i Dumnezeu/ Acolo sunt și Eu!"