Doamna Hoților -vol. 1 Saga "Belgravian Hearts"

Vizita

- Umple- mi coșul cu roșii, Millie. Și ardei grași, galbeni. Vom face un sos cu carne pentru cină. Ne trebuie și ouă, să nu uiți. Mere pentru plăcintă, scorțișoară, vanilie... ah, și țelină. Țelină și morcovi, pentru supă.

- Dar, domnișoară, miorlăie camerista mea, nefericită. Domnul a spus...

- Du- te! mă răstesc la ea printre dinți, dându- i un cot. Și taci!

Nimeni nu e mulțumit de hotărârea mea de a prelua îndatoririle casei, nici tata, nici servitorii, însă nu-mi pasă.

Bucătăreasa mai vine numai de două ori pe săptămână, pentru că în restul timpului gătesc eu.

Inutil să mai spun câte fripturi am ars și câte sosuri am afumat, dar, după câteva săptămâni... ei bine, am prins pasiune. Iar tata, chiar dacă e nemulțumit, devorează cu mare plăcere mesele pe care le pregătesc.

De data asta sunt în Alvotor îmbrăcată cu haine comode. Nu scumpe, dar de calitate și foarte respectabile. Nu arăt ca o fiică de conte, asta e sigur, dar bănuiesc că trec drept o doamnă din clasa de mijloc, poate o soție de negustor sau bijutier.

E mult mai plăcut să participi la un târg sătesc în felul ăsta. Nimeni nu îmbrâncește doamne ca mine, iar vânzătorii sunt binevoitori și politicoși.

În timp ce-o aștept pe Millie, mă refugiez pe niște butuci de lemn la capătul pieței, încălzindu-mă cu o lipie fierbinte umplută cu cartofi.

Carmina avea dreptate, târgurile sătești sunt mult mai distractive decât balurile pretențioase de la Curte, unde ți-e teamă să nu aluneci pe podelele ceruite și nu poți băga nimic în gură fără ca bătrânele doamne să-ți verifice încruntate manierele. Nu că aș mai fi dat pe la Curte în ultimii ani. Tata a încetat brusc să mă mai ducă după accident, iar eu n-am simțit niciodată lipsa acelor vizite.

- Ai terminat, Millie? o întreb veselă, ștergându- mi degetele pe un șervet de pânză. Grozav! Haide să mergem, mi-au înghețat picioarele de când aștept.

Pornim spre casă prin aerul rece de noiembrie. Millie își târăște picioarele în urma mea, plângându- se că ar fi trebuit să luăm trăsura.

Norocul îi surâde încurând, pentru că suntem ajunse din urmă de o căruță cu cai.

- Mergeți spre Ataby, doamnelor? ne strigă o voce prietenoasă, făcând-o pe Millie să tresară.

Ne întoarcem deodată, pentru a întâlni privirea albastră a unui preot tânăr, învășmântat din cap până în picioare cu o haină neagră, pe care sunt țesute inițiale latinești.

Dau să refuz politicos, însă Millie mă privește jalnic, cu niște ochi de câine plouat, așa că cedez.

- Numai până la răscruce, părinte, îi răspund cu un zâmbet, și camerista mea sare deja în spatele căruței, lăsându- mă confuză în drum.

Tânărul preot coboară galant și-mi întinde mâna, ridicându- mă ușor de talie ca să mă ajute să pășesc.

Simt că mă înroșesc ca o cireașă.

- Credeam că preoții nu trebuie să atingă femei, spun pe negândite, după care îmi vine să intru în pământ.

Millie cască ochii mari, stânjenită.

- Căile Domnului nu sunt atât de grele precum le fac semenii noștri, doamnelor, îmi răspunde preotul râzând încet, în timp ce urcă înapoi la locul său.

Mă încrunt, neliniștită. Am impresia că l-am mai văzut sau auzit pe bărbatul ăsta undeva... oare unde?

- Mergeți în Ataby, Părinte? întreabă Millie repede, cu smerenie, încercând să-mi transmită din priviri că aș fi mai utilă cu gura închisă.