Doamna Hoților -vol. 1 Saga "Belgravian Hearts"

Umbra trecutului

- Harry! Du-o pe lady Bradon înapoi în celula din subsol. Până dimineață, îl aud pe James spunând, în timp ce deschide ușa biroului brusc.

Mă sprijinesc de tocul ușii, sărind ca arsă în spate, numai ca să mă ciocnesc de Harry, gardianul.

Ochii albaștri ai lui James se măresc de uimire când mă recunoaște.

- Lady Eileen? Ah, Doamne Dumnezeule! De câtă vreme stai aici? mă întreabă el, ținând ușa închisă în spatele lui.

- De suficientă, îl asigur cu glas tremurat, sperând din suflet să nu-mi cedeze genunchii. El... Richard...

Nici măcar nu știu ce vreau să zic, pentru că durerea de stomac, șocul, greața și oboseala amenință să se transforme într-un potop de lacrimi.

- E înăuntru, răspunde James în locul meu. Poți să mergi înapoi, Harry. O escortez eu pe lady Bradon.

Îmi face semn să-l urmez în birou, dar parcă am paralizat la intrare, cu inima în gât și cu stomacul strâns.

O clipă mai târziu, Carmina apare în prag, împinsă de la spate de James.

- Lizzy?! exclamă speriată. Oh, Doamne! M-ai urmărit?!

Dau din cap fără glas, iar James deschide ușa larg în urma lui.

- Soldat Prince, cred că ai un vizitator. Vă las biroul la dispoziție, anunță protocolar, luând-o pe Carmina în brațe.

Prietena mea țipă la el că poate merge și singură, dar vocile lor de aud oarecum înfundat.

Toate simțurile mele se ascuțesc dintr-o dată și se concentrează pe silueta din pragul biroului.

E el. Soldatul. Hoțul.

Are părul strâns la spate într-o coadă, și pelerina lungă e înlocuită de uniforma albastră, perfect croită pentru umerii lui lați.

Cum de nu mi-am dat seama? Cum de nu mi-am amintit?

Ochii, mirosul, tonul... glumele. Șarmul. Amuzamentul din voce, toate sunt la fel.

Și acum de ce naiba plâng?? mă întreb șocată, trecându- mi degetele peste obraji.

- Eliza.

Vocea lui Richard îmi înfioară spatele.

- Vino înăuntru, te rog!

Încerc să mă mișc, amețită, dar picioarele nu mi se desprind din podeaua de piatră.

- Eliza?! Te simți bine?

Când pășește spre mine, întinzând brațul, mă agăț de el plângând incontrolabil. Încerc să-i spun minții mele proaste că bărbatul din fața mea e un mincinos nenorocit, exact cum l-a numit Carmina. Un bărbat care mi-a ascuns trecutul nostru, deși am locuit două săptămâni ușă în ușă...

Mă smulg dintr-o dată, încercând să pun o distanță sigură între noi.

- Cum ai putut să nu-mi spui??

După șocul inițial, durerea și sentimentul că am fost înșelată îmi stârnesc o furie aprinsă, care-mi ridică tot sângele în obraji.

- De ce nu mi-ai spus, Richard? Atâtea zile în care eu... în care am crezut că-mi pierd mințile! Ai vreo idee cum e să-ți amintești lucruri pe care de fapt nu ți le amintești?

Mă trage cu forța înăuntru, trântind în spatele lui ușa biroului.

- Dacă vrei să discutăm despre asta, Turnul Central nu e locul potrivit, Eliza.