Aripi intunecate

Capitolul 8

Camera lui Amon a devenit camera mea aparent . Stau aici de câteva ore iar el chiar nu a venit si îmi respecta dorința de a sta singura . Menajerele mi au adus haine , pânze de mătase , mâncare si practic tot ce îmi trebuie sa stau aici câteva zile chiar . Dacă stau acum sa ma gândesc nu știu de ce am reacționat așa si m am izolat , pana la urma e ceva normal ...pur si simplu in pădure niciodată nu vorbeam cu mama despre asta , mereu când se întâmpla ma descurcam singura si devenise un fel de subiect intim . Felul in care Amon a tratat problema atât de normal si calm m a făcut sa ma intreb dacă nu cumva eu sunt cea nebuna . Si acum de ce plâng ?! Zeilor hormonii se joaca cu mine . Cineva bate la usa , Amon , normal .
-Iren ?
-Ti am zis sa ma lași singura
-Am vrut sa văd cum mai ești
Ma duc la usa si o deschid . M am plictist sa stau singura ce i drept .El se uita confuz si probabil nu știe dacă sa între sau nu așa ca ii fac semn sa între .
-Deci ești ceva mai bine ?... zice el intrând timid in camera lui
-Aham
-Ai plâns cumva ?
-Poate .Nu știu ce e cu mine Amon , cred ca am înnebunit de tot . Ii zic iar el rade ușor apoi ma imbratiseaza . La început sunt încordată însă îmbrățisarea lui calda ma face sa ma destind . El e Amon , sufletul meu pereche , iubitul meu.
-Sa înțeleg sa numai vrei sa plec ? Spune el după ce ne îmbrățișăm vreo 5 minute
-Numai fi mistocar !
-Hihi
Ma uit la ceas . E ora 1 noaptea ??! Urăsc ca in regatul asta ziua si noaptea nu se pot distinge prea ușor .
-E noapte ?! Zic eu mirata
-Mereu e
-Haha
Amon stinge luminile din camera si ma conduce spre pat . Ne întindem amândoi dar in timp ajung in brațele lui ca un pui sub aripa mamei sale . As putea sta așa o vesnicie .