Capitolul2
Vreau să pot crede că lumea este înțeleasă dacă eşti atent şi îi permiți să îți vorbească, trebuie să ai urechi pentru a o auzi şi răbdare să o ascuți.
Prin fiecare fotografie pe care o fac vreau să surprind oamenii în diferite ipostaze ca mai apoi să construiesc un album ce va deveni oglindă a societatii în care trăim.
Peste ani şi ani cineva va descoperi albunul ale căror chipuri vor studia şi îi vor admira, vor şti de ce au fost preocupați cei care au trăit înaintea lor, vor avea privilegiul de a călători între două lumi schimbate.
Când mergeam la bunica ea îmi arăta scrisori şi fotografii vechi alb-negru. Îi placea să recitească ceea ce constituie o mica părticică a trecutului său.
Din poze nu distingeam multe chipuri însă pe al mamei este imposibil să nu îl recunosc.
Ochi mici şi chipul îngust, bucle lejere şi parul ce se pare că pe atunci avea o nuanță mai deschisă decat cea pe care o are acum, un zâmbet pe care îl vad si eu de fiecare dată când mă uit în oglindă şi o înălțime medie pentru un copil de cativa anișori.Sunt fericiți, ea, bunica şi bunicul zâmbesc la camera, iar pe fundal se pot observa cu ușurință plante şi copaci înmuguriți.
CITEȘTI
Visând în întuneric
Short StoryFINALIZATĂ -Bunico, crezi că luna și soarele se pot întâlni doar pe cer? Crezi că ele sunt doar două astre? -Micuța mea rază de soare, tu ești dovadă vie că soarele nu este doar un corp ceresc. Trebuie să ști că soarele este cel ce luminează o...