𝐵𝑙𝑒𝑠𝑡𝑒𝑚𝑢𝑙

14. Îngerul.

𝘒𝘢𝘦𝘯𝘢

Mă simt minunat. Simt cum aș putea să-mi i-au zborul chiar acum. Obrajii îmi mi-au luat foc la fel ca tot corpul. Îmi punt pe pieptul lui și mă îndepărtez puțin. Clipesc de câteva ori pentru a-l vedea mai bine și deja regret.

Se uită la mine cu o intensitate pe care nu am mai văzut-o. Mă țin de el mai bine. Picioarele mele vor ceva în curând sub presiunea asta.
Zâmbesc timidă, iar el face același lucru.

- Te-am iubit mereu Kaena! o spune pe un ton blând și calm.

Nu pot vorbi. M-am blocat. Sunt atât de speriată. Și-a amintit de mine. FIRAR!

- Nu trebuie să-ți fie frică! Nu vreau să-ți fac rău îngeraș! îmi dă o șuviță rebele după ureche.

Îngeraș...mereu îmi spunea așa.  Mereu îmi plăcea să-l aud spunându-mi așa. Mereu mi-a spus că eram îngerul lui. Că l-am putut ajuta în cea mai grea etapă din viața lui. Că i-am putut arăta frumusețea lumii înainte să se scufunde de tot în întuneric. Dar într-un final eu am ajuns să mă scufund...

- Cum ți-ai amintit? De când știi?mă aud spunând.

- De la primul nostru sărut. îmi zâmbește, iar inima mi se topește

Fac ochii mari. Nu pot să cred. El știa de atâta timp, iar mie nu mi-a spus nimic. Doamne ce idioată pot fi.
Nu pot să cred.

- Mereu voi recunoaște aceste buze. Mereu voi știi gustul lor. îmi mângâie buza inferioară cu degetul său.

- Mi-a fost dor de tine îngeraș! continuă el.

- De ce mai rănit? De ce mi-ai făcut rău? Cum aș putea să te cred după toate lucrurile pe care mi le-ai făcut?

Pe fața lui pot citi regret. Îi văd ochii cum s-au întunecat dintr-o dată. N-am vrut să spun toate astea așa. Nu vreau să se întristeze din cauza mea. Nu vreau să sufere chiar dacă el m-a făcut pe mine să sufăr, dar am nevoie să aflu. Am nevoie de răspunsuri la toate întrebările pe care le am de atâta timp. Vreau răspunsuri, dar mi-e frica de adevăr. Îmi e frică de ce poate zice, dar vreau să fiu puternică în fața lui. Nu vreau să mă creadă aceeași Kaena ca întrecut. Nu mai sunt acel îngeraș pe care îl știa atât de bine. Acel îngeraș a dispărut acum patru ani și nu cred că va mai fi.

Stăm unu în fața celuilalt. Seth nu spune nimic, doar mă privește. Nu știu ce gândește. Nu știu dacă vrea să spună ceva sau să facă ceva.

- Eu voi pleca! Dacă vrei să-mi răspunzi la întrebi știi unde mă găsești.

Mă îndepărtez de Seth. Nu vreau să mă întorc, să mă uit în ochii lui pentru că voi ceda dacă mai privesc acei ochii negrii.

Mă îndepărtez cu pași repezi de Seth și ies din club. Afară plouă. Natura parcă este conectată cu mine. Cu sufletul meu ce plânge în momentul actual. Mi-e greu să recunosc, dar sentimentele mele pentru el au rămas același de la bun început.

Mă îndrept cât de repede pot spre strada lătularnică unde am parcat mașină când am ajuns. O văd pe Daphne în mașină. Nu pot citi multe de pe fața ei. Dar simt că este furioasă pe mine și are nevoie neapărat de niște explicații în legătură cu mine și cu Seth.
Mă urc în mașină,iar Daph se întoarce imediat cu fața spre mine. Văd în ochii ei lacrimi...n-am mai văzut-o niciodată plângând. Se apleacă spre mine și mă trage într-o îmbrățișare strânsă. O îmbrățișare de care avea nevoie. Îmi pun mâinile după spatele ei și îmi las capul să se odihnească pe scobitura dintre gât și umăr.

- Îmi pare rău! zice printre sughițuri. Îmi pare rău că n-am putut fi o prietenă mai bună pentru tine. Îmi pare rău...poate e vina mea că nu te-ai deschis și are fi trebuit să fac ceva...
Dar pot s-o repar, pot...

O apuc de umeri și mă uit în ochii ei. Îi simt durerea. Se învinovățește pe ceva ce n-a făcut.

- Nu e vina ta Daph! E vina mea. Ești cea mai bună prietenă. Mereu ai fost lângă mine când am avut nevoie. Eu sunt problema. îi șterg lacrimile și îmi las capul într-o parte.

- Ești uimitoare, frumoasă,  deșteaptă! Ești tot ce-am avut nevoie și voi avea în continuare nevoie de tone pentru a fi eu.

Îmi cad pe obrajii câteva lacrimi și acum îmi dau seama că tot ce se întâmplă aici între noi este mult mai sfâșietor fața de ce mi s-a întâmplat mie cu Seth. Nu voi permite niciodată s-o pierd pe Daph. Mereu a fost lângă mine, dar eu niciodată nu i-am mulțumit suficient de mult.
O strâng în brațe, iar ambele începem să plângem în hohote.

- Te iubesc! îi spun și o strâng mai tare.

- Și eu te iubesc! spune Daph și mă mângâie pe păr.

Într-un final ajungem acasă. Nici nu-mi dau seama cum. Prin ploaia torențială de afară, dar și din sufeletele și ochii noștrii. Nu m-am mai simțit atât de rău în viața mea, dar acum îmi dau seama cât de importantă este Daph pentru mine și de aceea în seara asta suntem amândouă în camera, stând in pat îmbrățișate...