Sunetul ploii, trist cântec căzut peste natură, îi ruină pe nepusă masă tăcerea, iar Adelaide își ridică privirea din poală și-o îndreptă către drumul acum lovit de milioane de picături, parcă zdruncinată din aparenta visare.
Încercase să adoarmă. Încercase să-și lase pleoapele să cadă peste ochii verzi și să plece spre tărâmuri mai fericite, sperând c-are să dea uitării cele aflate și-are să se pregătească pentru altele. Totuși, spre dezamăgirea-i veșnic prezentă în viață, cerurile se dovediseră a-i avea alte intenții, purtând-o cu al lor tunet cât mai departe de tăcere, până-n strânsoarea puternică a gândurilor – cea asemuită, de altfel, unei ghilotine al cărei călău era tocmai el.
Cel pe care-l iubea la nebunie.
Cel de care se temea deopotrivă.
Cel ce-i ședea acum alături și-n care văzuse, pentru puțin, trecutul fericit și tot ceea ce sperase, odinioară, de la viitor.
Căci da, deși prinși într-o discuție învăluită în tristețe, nu putuse să nu zărească-n acesta bărbatul care, odinioară, îi făcuse-n suflet să zburde iubirea și-n minte nesfârșita speranță.
Vreme de minute bune, pe-atât pe cât, temători, își permiseseră amândoi să se piardă-n discuții zeci și lungi, Adela îl ascultase cu inima-n gât și lipsă de nădejde, exact după cum ar fi trebuit să-i fie menit oricărui ucigaș de vise. Însă, când buzele lui se despărțiseră într-un final, poposind prin aerul închis din mașină asemeni unei păsări întoarse primăvara după căldură, pricepuse că-i fuseseră pripite concepțiile și-și înghițise fiecare literă de parcă aceasta nici n-ar fi existat.
Poate că Abel nu era un monstru, chiar de-i purta unuia privirea și sufletul, ci doar își însuși chipul, străduindu-se să se protejeze și ascundă de-un inamic deloc cunoscut ei.
Poate că era și acesta un act menit s-o inducă în eroare, chiar de-o întrista totul și-i făcea ca inima spartă deja-n bucăți să se mărunțească și-n altele.
Cu toate acestea, îi era imposibil să nu se lase cuprinsă de fericire la vederea unei fărâme din trecut, în care el, deși frânt de destin, arătase-n continuare compasiune celor din jur și-i tratase cu dragoste și atenție, căutând să le curme durerile, fricile și să îndrepte fiecare greșeală.
Adelaide zâmbi scurt.
O făcu imediat cu sinceră fericire, de parcă întreaga greutate a cerului tocmai ce i se ridică de pe umeri, aducând în loc căldură de la soare.
Momentul în care cel veșnic iubit – căci astfel știa c-avea să-l numească și simtă pentru întreg restul vieții – adusese vorba despre mama ei, sângele-i înghețase în vene, incapabilă să prevadă. Din umbră pândită de fantoma acelei oribile scrisori trimise de către doamna Kline, precum și de felul în care, printre rânduri, citise despre răceala bărbatului și despre modul în care, cuprins de angoasă, mistuise în cale totul, tânăra mai că se rătăcise cu firea așteptând și întrebându-se deopotrivă. Oare înfăptuise ceva cu mult mai rău decât îi fusese spus? Și, dacă da, cât de departe i se întindeau consecințele și cât de tare aveau cu toți cei implicați să sufere? Neștiutoare, plutise alături de el prin conversație și, secundă de secundă, mai că se stinsese mai adânc pe dinăuntru, așteptând un deznodământ necunoscut și imprevizibil.
Apoi, din neant, zărise primul adevăr.
Un adevăr pur. Neașteptat. Exact după cum păstrase în adâncul inimii, în ciuda aparențelor înșelătoare și-a tuturor vorbelor nepotrivite ale celor din jur.
