8| Viața în roz

89 10 31
                                    


          Melodia se porni lent, exact precum și-o amintea de pe-atunci pe când, cu sufletul crăpat, îndrăznise s-o asculte pentru cea din urmă oară, iar trupul lui Adelaide se prefăcu-n stană de piatră, cuprins de teamă și de-un sentiment pe care nu voia să-l recunoască, considerându-l distrugător. Cum de era posibil ca, dintre toate existente, tocmai aceasta să răsune? Și care erau șansele să se petreacă într-un bar aproape gol, cu ea drept unic client, la o oră la care, de altfel, oameni ar fi trebuit să împânzească fiecare colțișor și muzica puternic să răsune? Simțindu-și capul vâjâind și inima tresăltând de dor și nerăbdare, își propti bărbia în palmă și închise ochii preț de câteva secunde, trezindu-se într-un trecut relativ îndepărtat în care el era încă prezent în viața ei, se iubeau la nebunie și-aveau atâtea planuri mărețe.

          Îi era, de altfel, obișnuință prezența lui în amintiri căci, deși separați de soartă prematur, acesta viețuia alături de dânsa, însoțind-o parcă mai aprins ca-n prima zi.

          Oftă prelung, considerând că are să se elibereze astfel de sub greutatea abia căzută asupra-i, și-și strânse buzele într-o linie dreaptă, hotărâtă să nu-i murmure numele după cum o făcea odinioară, într-o vreme în care, asemeni tocmai celor auzite, considera că viața are să-i fie una roz. Zâmbi, mai târziu, cu la fel de multă tristețe. „La vie en rose" îi era dragă melodie încă de cu ani în urmă, de pe-atunci pe când o ascultase la casetofonul ei cu căști, căci năștea în ea speranță și-o făcea să zboare la dragostea sa și la toate cele ce-aveau să fie-n ziua când, într-un sfârșit, urmau să fie doi și nimeni altcineva. Îi reprezenta, deopotrivă, și unică dorință fiindcă, de când scăpase din infern și descoperise lumea, dorise să viziteze Parisul și toate minunățiile sale, de la cea mai mică și până la cea mai mare.

          Odată cu lăsarea întunericului, bine ascunsă sub pătura ei veche, obișnuia să viseze la cea dintâi vacanță în orașul luminilor și zbura pe aripile vântului până acolo, negreșit însoțită de Abel. Aventura le pornea mereu cu drumul de la aeroport până la hotel și se-ncheia în miez de noapte, cu trupuri îmbrățișate, buze sărutându-se și ochi apoi iară îndreptați către o priveliște parcă dintr-un film vechi desprinsă.

          Adevărata povestea se scria, însă, între toate acestea. Muzeele le-ar fi fost o a doua casă pentru ore întregi și fiecare străduță, cu oameni încărcată ori lipsită de aceștia, loc de împărtășit dragoste și largi zâmbete. Restaurantele, nenumărate și îmbietoare, i-ar fi chemat la orișice pas, iar delicatesele diverse, dulciurile și toate acele croissante proaspăt rumenite i-ar fi făcut să piardă minute bune în a lor companie, gustând din fiecare și pierzându-se printre necunoscute miresme.

          N-ar fi plecat deloc de le-ar fi fost cu putință.

          De nu i-ar fi chemat, totuși, Turnul Eiffel grăbit la el.

          Cum ar fi putut să-l refuze?

          Dintre toate, acesta ar fi fost cel mai așteptat și, deopotrivă, imaginat înainte ca pleoapele să-i cadă și somnul s-o atingă cu a lui suflare. Aproape osteniți după îndelungi plimbări, dar încă atât de dornici, pe seară, alături de zeci și sute asemeni lor, ar fi înaintat către cel mai spectaculos loc din întreg Parisul și l-ar fi privit uluiți, așa cum doi îndrăgostiți privesc întâia oară luna împreună. Apoi, odată ajunși și fără a-și desprinde degetele unele de celelalte, ar fi luat liftul până-n vârf și-ar fi privit de-atât de sus orașul, lipsiți de grai și cu inimile brusc tăcute.

          S-ar fi gândit, imediat, doar la iubire.

          Ținându-se de mână, s-ar fi apropiat de balustradă și, după ce Abel ar cuprins-o în brațe, ar fi studiat totul în jurul lor, uitând să mai respire. Mii de luminițe le-ar fi furat privirile, iar o melodie lentă, cântată în taină de un muzician din apropiere le-ar fi încălzit auzul. Clădirile i-ar fi invitat să le viziteze, chiar de se aflau la ceas de seară și era de mult închis, iar aleile i-ar fi îndemnat să le ia iară la pas, afirmând că au încă mistere de dezlegat și atâtea alte istorii de spus. Ceea ce i-ar fi fascinat însă cel mai tare ar fi fost însăși dragostea și modul în care aceasta se găsea la fiecare pas și după fiecare colț, în locuri și feluri pe care nu le-ar fi gândit nicicând.

Steaua diminețiiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum