Brusc amețită de locul îngust în care se află, precum și de liniștea căzută asupra lor grăbit ca o ploaie de vară, Adelaide se rezemă de peretele liftului și continuă să tragă aer în piept, sperând să calmeze cât mai curând tremurul născut pe trup după luni bune de absență. Chiar de, în adâncul inimii, cunoscuse că seara nu avea să i se sfârșească asemeni basmelor de-atâtea ori citite, pe ascuns, în copilărie, păstrase într-un colț ferit al sufletului speranța că, după ce fericirea-i fusese răpită de către acei trei căpcăuni, prințul său pe cal alb avea să se ivească într-un final și s-o înapoieze.
Când însă ușa barului se deschisese și Abel Morningstar își făcuse din spatele acesteia apariția, apropiindu-se încrezător de masa la care stătea, înțelesese, deodată, că povestea nu îi era una simplă, ci făcea parte dintr-o trilogie din care Destinul, ca principal scriitor și inamic, terminase de-abia cel dintâi roman – Trecutul.
Zâmbi, imediat, cu nesfârșită tristețe.
Deși tumultuos și, pe alocuri, întunecat, Trecutul reprezenta întreaga-i viață, cât și toate acele momente care transformaseră în femeie puternică o copilă înspăimântată parcă și de propria umbră. Spre deosebire de altele citite, începute de la primul rând cu optimism și multă fericire, incipitul cărții sale se pornise cu un coșmar lung de patru ani, desprins din cea mai năprasnică dramă. Se născuse într-o noapte ploioasă de 15 august, undeva în Manchester, dintr-o mamă iubitoare și-un tată care, la vederea sa, alesese să ia în brațe alcoolul, ci nu pe ea. Locuise într-un apartament vechi, dărăpănat, pe care îl părăsise doar de atâtea ori cât poți număra pe degetele de la o mână și nu zâmbise niciodată cu adevărat, nu mai mult de câteva secunde, cunoscând că pereții au ochi și urechi, iar el o poate oricând auzi.
Apoi, mai târziu, fusese doborâtă.
Astfel se sfârșise cea dintâi parte.
Conștiente că acela n-are să se schimbe, ci numai să devină poate mai cumplit, își făcuseră bagajul, luând cu dânsele puținele haine ponosite, și se avântaseră la drum, căutând să atingă un nou incipit. În vreme ce hoinăreau pe străzi înfometate, lipsite de suflare și cu teamă-n suflet, la vreo săptămână de la marea evadare, li se arătase în cale un înger în carne și oase, sub forma unei bătrâne zâmbărețe, care adusese cu ea o urmă de speranță.
Văzându-le singure și citind în ochii lor tot ceea ce încercau cu străduință să mascheze prin cuvinte, femeia se oferise pe dată să le ia sub a sa aripă și să le ofere un loc de muncă pentru Sofia, precum și un acoperiș deasupra capului – acceptaseră fără să se gândească de două ori și, odată cu aceasta, drama devenise basm, iar norii de pe ce cer li se risipiseră, lăsând loc soarelui să strălucească.
Ajunsese la casa familiei Morningstar, undeva într-un colț de Rai aflat pe meleaguri scoțiene, aflaseră grăbit că alegerea de a lăsa în urmă totul fusese una mai mult decât potrivită căci, pe lângă libertate și independență, câștigaseră și ceva de care nu mai avuseseră nicicând parte până atunci – o familie adevărată. Cât despre micuța Adelaide, cea din naștere aproape singură pe lume, aceasta primise ocazia de a-l întâlni pe Abel, un băiețel de șapte anișori, ușor retras și mereu tăcut, care-i furase atenția încă din întâia clipă și pe care-și dorise nespus să-l cunoască, intuind în acesta un potențial prieten.
Izbutise, bineînțeles, în planul ei cu greu și multe zile mai târziu.
Când, într-un sfârșit, flacăra dintre cei doi se aprinsese și începuse să ardă din ce în ce mai tare, devenise clar pentru toți cei din jur că nimic nu mai putea fi oprit, iar focul lor n-ar fi făcut decât să-i ardă pe toți cei care ar fi încercat să-l stingă. De atunci încolo, săptămânile trecuseră rapid ca un dulce vis avut în miez de noapte. Stătuseră împreună de la răsărit la apus, jucându-se, cântând și spunând nenumărate povești, și uitaseră complet de singurătate. Zâmbiseră, totodată, și cu gurile până la urechi, făcuseră picnicuri și adormiseră îmbrățișați pe o pătură veche, cu domol cântec de păsărele împrejur și atâtea zeci de flori privindu-i protector.
