Abstractul

13

-după câteva luni-

Din perspectiva Clarei:

Prima zi de vară, 1 iunie, mult așteptatul anotimp cald, care răsună a distracție, nopți albe și multe amintiri memorabile. Până la acel moment, eu va trebui să stau la acest birou și să învăț pentru examenul maturității. Nu mai aveam nici un chef. Voiam ca totul să se termine și să plec în vacanța mult dorită și plănuită în detaliu cu Helen și Karrie, pe coasta Oceanului Atlantic. Să lăsăm tot ceea ce s-a întâmplat în mai puțin de un an și să ne relaxăm și mai ales să ne distrăm ca și cum ziua de mâine nu ar mai fi.

Aceste luni m-au secat, m-au făcut să nu mai simt nici măcar o emoție, sunt neutră cu absolut tot ce se întâmplă în viața mea. Nimic nu mă poate face să zâmbesc cu adevărat, este doar o mască ce o port ca să trec peste. Cum zicea cineva, falsează până reușeșți, acesta este motto-ul meu de câteva luni bune. Și pot să zic că nu a dat încă roade, doar m-a făcut indiferentă față de orice și să îmi ridic ziduri enorme pe lângă cel mai de preț lucru pe care îl dețin, inima mea.

Este amuzant dacă mă uit înapoi la ceea ce s-a întâmplat. La cât de naivă am putut să fiu în privința lui. Mi-a pus totul în palme și fără nici o explicație m-a lăsat cu ele goale. Nu îl credeam în stare să mă lase fără nici un motiv, după câte emoțîi am împărtășit, momentele în care îmi lua față în palme și cu ochii în lacrimi îmi spunea cu vocea tremurândă "Clara, eșți tot ce am mai bun!". Toate amintirile frumoase, când ne iubeam copilărește, fără nici o reținere, fără să ținem cont de nimeni, doar de iubirea pe care o împărtășeam. Naivitatea apare când iubești pe cineva, este un lucru inevitabil, dar de ce? Pentru că iubirea te transformă în copil, te face firav, te dezbracă de fiecare strat construit și dezvăluie cea mai vulnerabilă versiune a ta.

Nu voi uita momentul când ajunsesem la tine acasă, după seara romantică petrecută, chiar cliseica, ca a două zi să mă trezesc cu patul gol, rece și un bilet. Scria scurt și la obiect, negru pe alb "Adio! -A". În acel moment am simțit cum tot cerul a picat pe mine, iar inima mea a fost asaltată de un milion de cuțite. Atât de tare a durut, încât durerea sufletească o simțeam fizic. Nu am mai ieșit din casă o lună întreagă. Prietenele mele, făceau cu schimbul ca să stea cu mine, să nu fac ceva necugetat din suferința pe care mi-ai produs-o. Mi-am înecat sentimentele în paharele de whisky care nu încetau să curgă, în speranța că nu vor pluti...dar tot își găseau calea la suprafață. Nopțile le petreceam pe balconul camerei mele, în ciuda frigului, uitându-mă pe cer după o stea căzătoare, să îmi îndeplinească o singură dorință, să mă trezesc din acest coșmar.

Angel, ai reușit să mă faci să nu mai simt, să nu mai fiu capabilă de emoție. M-ai făcut să te disprețuiesc pentru puterea pe care ai avut-o să te desprinzi de mine cu totul. Să te trezeșți într-o dimineață și să te decizi că vrei să pleci, că nu mă mai vrei.

Sunt desprinsă de gândurile mele de un apel. Tresar și mă duc cu pași grăbiți către telefon, care se află pe noptiera de lângă patul meu. Era Cameron.

*convorbire telefonică*

- Alo! Ce faci, Clara? spune Cameron pe un ton vesel.

-Salut! Încercăm să mai repet câte ceva pentru examenele finale, dar văd că nimic nu se prinde de mine!

- Ce coincidență, și eu sunt în același stadiu. Vrei să ne vedem ca să luăm o gură de aer?spune Cameron.