Abstractul

3

Soarele răsare, alarma sună, iar mama urla ca să mă trezesc. O dimineață tipică familiei mele. După nenumărate încercări ale mamei de a ma trezi, aceasta se dă bătută, sau așa credeam. Dintr-o dată simt cum apa rece ca și gheața îmi lovește corpul cald.

-Ești nebună!?strig eu. Puteai să mă omori! spun revoltată în timp ce sar din pat.

-Haide, regina dramei, întarzii la liceu. Ah, da, vezi că te așteaptă Helen, spune în timp ce părăsește camera.

Îmi fac rutina de îngrijire și merg țintă către dulap, să îmi aleg niște haine. Am ales la întâmplare totul, deoarece nu aveam timp. Ceasul indică ora  08:00, însemnând că voi întârzia. Părăsesc camera cu o viteză de neimaginat și ies fulgerător din blocul meu, uitându-mă după mașina prietenei mele. Până la urmă o găsesc printre mașinile aflate în parcare și mă urc în locul din dreapta.

-Nu te mai suport, mă jur! Nu știu ce ai de întârzii, parcă erai foarte punctuală, mă ceartă Helen.

-Da, am înțeles mami, nu mă mai certa, îi spun încrucișându-mi mâinile la piept. Este și 20, mai are rost să mergem la oră?

-Nu vreau absențe. Deci mergem! Dar parcă nu am chef...

-Perfect! Haide până la Starbucks, să ne luăm o cafea și să stăm la o poveste.

Atât trebuia să spun, căci Helen pornise în grabă mașina ca să ne luăm cafeaua noastră preferată. Este tradiție la noi, dacă nu mergem la orele de curs. Un obicei care ne-a adus multe absențe trecute în catalog și numeroase certuri cu doamna dirigintă.

Ajungem în parcul din fața școlii și ne îndreptăm către o bancă liberă, care se afla la umbra unui arbore. În recreație, parcul este animat de liceeni care povestesc fel și fel de lucruri și savurează în grabă o țigară. Acum, doar noi două și încă câțiva oameni se aflau în incintă. Un grup mare de băieți, stăteau la o banca, râzând și povestind.

- Îmi e atât de dor de Tomas! Abia aștept să vină acasă. Mă enervează că se implică atât de mult în voluntariate!

- Știu, Helen. E foarte bine că ajută omenirea! Ar trebui să fii mândră de el, îi spun convingătoare.

- Păi sunt! Dar-

Helen se oprește din vorbit și își scapă telefonul pe jos. Îmi ridic privirea din pământ și văd ceea ce se întâmplă. Sare de pe bancă și se aruncă în brațele lui Tomas. Știam eu că va veni mai repede! Îi pregătisem surpriza asta de ceva timp, știam amândoi cât de mult îi ducea dorul.

- Clara eu nu mai stau la școală azi! Pa! Te pup!spune și pleacă grăbită de mână cu Tomas.

Perfect, acum am rămas singură. Îmi termin țigara și aștept să se sune de pauză, ca să iasă profesoara. Ca să mai treacă timpul, îmi butonez telefonul, doar pentru că nu aveam ce face. Dintr-o dată simt o umbră pe corpul meu, care îmi fura soarele.
Era Karrie.

- Neața, draga mea! Ai o țigară ?

- Ia de aici, îi spun în timp ce îi întindeam pachetul. Tu nu ai fost la oră?

- Ba da, am fost. Dar m-am plictisit și am plecat la "baie" . Mă obosea femeia aia, mai aveam un pic și adormeam.

- Eu o urăsc, ce bine că nu am venit.

- U la la! Ce băieți frumoși sunt la banca aia! spune Karrie cu admirație.

- Ești pe băieți mai nou? spun râzând. Oricum, nu sunt cine știe ce.

- Iar băiatul ăla înalt, șaten se uită la tine!spune entuziasmată. Oh și prietenul său la mine!

- Stai, ăla nu e...?

- Ba da! E Cameron! Este atât de drăguț! De ce nu vrei să vorbești cu el?

- Sincer? Nu știu. Este genul de persoană pe care rar o întâlnești.

- Eu zic că din cauza lui Kevin, nu prea mai vrei. Îți este frică.

- Mda...asta e. Poate voi încerca ceva cu el, nu îmi mai doresc să trăiesc în trecut.

Soneria clopoțelului răsună, indicând începutul pauzei. Mă hotărâsem să mai rămân în parc cu Karrie, până se va suna de intrare. Minutele trecând mult prea repede. Ne ridicăm de pe bancă și ne îndreptăm către clasa noastră. Locurile noastre sunt gata să fie ocupate de mine și Karrie. După ceva timp, în care doamna dirigintă întârziase, ușa clasei se deschise intrând dânsa împreună cu un băiat.

Nu îmi venea să cred ce aveam în fața mea. Era minunat, chiar perfect la fizic aș putea adăuga.
Avea puțin peste un metru optzeci, observând că este masiv, datorită gecii de piele care îi era strânsă pe brațe. Îmbrăcămintea sa era neagră, ceea ce sugera alura aceea de "băiat rău". Privirea sa sugera superioritate, în modul în care scana clasa. Ochii săi erau castanii și mari, cu gene lungi. Părul său era tuns periuță, fiind de culoarea cărbunelui. Maxilarul era unul proeminent și ascuțit. În josul acestuia, erau câteva tatuaje frumos realizate. Dosul palmei era acoperit de o mandală simplă, neagră. Tot ceea ce emana prin prezența sa era superioritate, fiind foarte intrigant.

- Clasa a doisprezecea, aveți un coleg nou, Angel Williams. Te rog, ia loc unde găsești liber, spune doamna dirigintă.

Mă uit în jurul meu și observ că doar lângă mine mai există un loc liber. Habar nu am de ce emoțiile m-au cuprins, este doar un coleg nou. Unul superb, ce-i drept. Se așează lângă mine, simțindu-se puternicul său parfum.

- Salut! Eu sunt Clara, se pare că vom fi colegi de bancă, îi spun zâmbind.

- Mda, așa se pare, îmi spune sictirit în timp ce își butona telefonul. Te rog, nu vorbi cu mine, nu am timp de panarame.

- Scuză-mă?! zic ofticată. Cum îți permiți? Nici măcar nu mă cunoști. Cine te crezi?

- La ultima verificare eram Angel Williams. Știu ce încerci să faci, ești drăguță cu mine doar ca să ajungi în patul meu. Nu că ai arăta rău, ești superbă...

- Pleacă de lângă mine în momentul ăsta! Ești un nesimțit!

- Nu, chiar îmi place aici, îmi răspunde zâmbind șmecherește.

- Ești un nesimțit, care judecă înainte să cunoască. Încercam să fiu drăguță cu tine, dacă tot vom fi colegi de bancă.

- Greșeala mea, dar nu am venit aici să îmi fac prieteni.

- Lasă-mă în pace, atunci, îi spun și încep să mă uit pe telefon.

Va fi un an super lung, în care va trebui să îl suport pe acest unghie în gât. Nu îmi vine să cred că m-a numit panaramă și nici măcar nu mă cunoaște, incredibil. Aparențele înșală, părea băiatul ideal până a deschis gura. Păcat că s-a pus cu cine nu trebuie! Este o provocare, într-adevăr, dar coincidența este că eu iubesc provocările.