Broken NOT dead

Prolog

Deși noaptea era mai tăcută ca niciodată, în casa mea gălăgia îmi crăpa inima. Strigătele mamei care implorau cerul să îi aducă soțul înapoi erau cele mai grele lovituri. Și recunosc, începusem să mă iau la întrecere cu ea, ordonându-i bărbatului care mi-e tată să deschidă ochii.
Nu am știut până în această seară ce gust au lacrimile și nici cât de tare poate bătea o inimă, nu am știut nici măcar ce este frica.
    Când omul a căror mâini tocmai au omorât un om, a dat buzna în casa noastră, am început să mă gândesc la variantele de salvare.
    I-am fi putut atrage atenția în timp ce unul dintre noi suna la poliție. Am fi putut negocia pentru siguranța noastră, orice sumă ar fi cerut ar fi fost în regulă.
    Dar ideile mele s-au spulberat în momentul în care tatăl meu s-a năpustit asupra lui și a ajuns să fie împușcat. Trupul său fără viață zace pe covorul care din alb este acum roșu iar mama mea își plânge iubirea.
    Și eu plâng. Sau poate că nu mai plâng ci doar tremur din toate încheieturile. Nu de frică că aș putea muri, nu de teama persoanei care ne privește prin masca lui ca un psihopat, tremur din cauza durerii care mi-a acaparat tot corpul.
-Draga mea, trebuie să scapi neapărat din acest loc. Trebuie să te salvez orice ar fi!
    Mâna criminalului în care se află pistolul se încordează și văd cum strânge cu putere arma. Ceasul de pe perete ticăie parcă așteptând să vină moartea să mai ia pe cineva. Îmi trag mânecile pentru a mă încălzi simțind cum o să mă transform într-un ghețar.
Cine eram? Care era numele meu? Ce îmi plăcea să fac? De ce totul din mintea mea fuge prin toate părțile?
-Eden, nu uita că eu și tatăl tău te vom proteja chiar și când nu vom fi lângă tine! Te iubim în mii de feluri!
    Sunt Eden, numele meu e Eden Bennett. Sunt o tânără ce urma să intre la facultate și care își petrecea majoritatea timpului făcând lucruri cu părinții ei.
    Tatăl meu are o voce incredibilă și întotdeauna a arătat mai tânăr decât vârsta sa. Mama mea are un zâmbet frumos și mereu spune că roșul este culoarea care mă prinde cel mai bine.
    Când femeia care m-a ținut în propriul pântec timp de nouă luni se repezește spre arma criminalului, toate amintirile și simțurile mele s-au întors.
-Fugi, scumpo, nu o să îl las sub nicio formă să vină după tine!
    A început să se lupte, exact ca tata, cu bărbatul pe care voi arunca toate blestemele, și dacă William Bennett nu a putut să învingă, nici ea nu va putea.
    Ce să fac? Ce ar trebui să fac? O altă rundă de lacrimi vor să apară pe chipul meu dar trebuie să mi le țin în frâu.
    Mama mi-a spus să fug, dar nu pot pleca de aici fără ea. Ce naiba ar trebui să fac? Poate ar trebui să o ajut să se lupte cu acel bărbat?
-Pentru numele lui Dumnezeu, copilă, pleacă odată de aici!
    Picioarele mele sunt acoperite doar de o pereche de șosete și părul meu blond e un adevărat obstacol, fluturându-și firele prin fața ochilor mei. Mi-am dat seama că sunt în șosete abia când am fugit pe ușă, evitând să mă uit în spate.
    Casa în care am locuit a fost una dintre cele mai apreciate din oraș. Părinții mei au fost unii dintre cei mai îndrăgiți oameni dintre muritori. Eu am fost cea mai norocoasă dintre copii născându-mă.
    Cad în genunchi abia privind asfaltul din cauza nopții, surzind de la sunetul îndepărtat care semnifică sfârșitul și totodată începutul.
    Sunetul unui pistol sparge liniștea de afară și fiind la câteva străzi depărtare, alergând fără încetare, îmi permit să plâng. Să plâng și să lovesc cu pumnii pământul.
    Da, această noapte semnifică sfârșitul și totodată începutul.
    Sfârșitul vieții fericite și începutul suferinței.