Broken NOT dead

Capitolul 16

    Mătușa Caroline își trage nasul prin telefon și îi aud micile suspine fiind eu însumi cauza care i-a provocat această cădere.
Am pomenit cea mai întunecată seară din viața mea iar asta i-a apăsat pe rană până nu a mai rezistat. Chiar dacă nu o văd cum plânge, vorbind la telefon, inima mea crăpată suferă la fel de tare.
-Te poți calma, mătușă? Lacrimile nu îi vor aduce înapoi.
    Sunt ultima persoană în măsură care să îi dea sfaturi acestei femei. Dau cele mai aiurite sfaturi care nu ajută pe nimeni.
"Lacrimile nu îi vor aduce înapoi". Atunci dacă crezi asta, de ce, copilă prostuță, plângi când nu te vede nimeni?
-Sunt furioasă, scumpo, focul furiei mele e devastator! Lasă-mă să plâng, doar așa pot să mă trezesc pentru o nouă zi!
    Doctorul care mi-a recomandat pastilele pentru somn mi-a spus la un moment dat că plânsul lasă să iasă afară tot ce simte negativ un om. Lacrimile sunt văzute ca niște nenorociri dar pentru cel suferind acele lacrimi îl reîncarcă.
-Joi ar fi fost ziua mamei. E primul an în care nu va mai sufla în lumânări.
    Ziua de naștere a mamei e evenimentul care unea familia la noi acasă de fiecare dată. Se dansa, se mâncau multe prăjituri și se spuneau glume până dimineața.
Mătușa Caroline mereu îi lua mamei cele mai ciudate cadouri care o făceau să râdă până la epuizare.
Anul acesta, ziua ei de naștere se va sărbători la cimitir. Cu lumânări în care ea nu va mai putea sufla.
    Ah, fir-ar, acum mi-am băgat de una singură cuțitul în rană!
-Nu te abține, draga mea! Ai tot dreptul să le duci lipsa, ai tot dreptul să fi tristă! Ai rămas fără nimic în punctul în care aveai cea mai mare nevoie.
    Aveam. Aveam nevoie de sfaturile lor privind facultatea. Aveam nevoie de încurajările lor în zilele în care aveam examen. Aveam nevoie de binecuvântarea lor când aș fi devenit mireasă.
Aveam nevoie de ei devenind acum un adult care va înfrunta viața de unul singur.
    Închid apelul evitând să îmi iau la revedere fiindcă mătușa trebuie să se oprească de una singură din jelit. Iar eu abia acum încep.
-Hei, bobocel, fii tare, în regulă? Pot face ceva să te înveselesc?
    Jill a vrut să își facă baie de aceea am profitat de moment să o sun pe mătușa Caroline dar acum a revenit în cameră și eu o primesc cu un chip roșu cu ochi umflați. Nu știu nimic despre părinții ei dar cred că sunt niște oameni de treabă, fiindcă ea e de treabă.
-De ce nu mă întrebi de ce plâng? De ce nu mă întrebi de ce sunt distrusă?
    Îmi șterge lacrimile dar e inutil fiindcă curg prea multe și o să ud tot pe aici. De la bluza mea, până la bluza ei și așternut.
Am sperat să pot ascunde tristețea mea față de ceilalți cât timp aș fi stat la Northwestern.
-Sunt colega ta de cameră, ți-am tot auzit conversațiile cu mătușa ta. În plus, ți-am văzut pastilele iar în serile în care te plimbi prin clădire mă prefăceam că dorm dusă.
    Hei bine, Jill a greșit facultatea atunci. Ar fi fost o actriță uimitoare. Sau un spion legendar. Nu m-am gândit niciodată că de fapt ea știe tot. Oare Oliver a presimțit și el ceva?
-Din acea seară pământul îmi tot fuge de sub picioare și nimic nu mai are sens. Dreptul a fost singura ancoră de care m-am agățat pentru a avea un scop să merg mai departe. Mai departe fără ei.
Chiar și ud, părul lui Jill e frumos. E absurd că deși sunt aproape de un atac de panică îi pot face complimente domnișoarei de lângă mine. Complimente neauzite de ea.
-Ești tânără, bobocel! Chiar dacă ai făcut cunoștință cu partea cea mai dură din viață prea devreme, pentru tine, viața continuă și îți va oferi multe surprize plăcute!
Ultima ei replică nu e potrivită. Mă simt agitată în urma acelor cuvinte așa că am început să mă plimb prin cameră ca o femeie posedată de un spirit.
Nu vreau să primesc surprize plăcute sau să merg mai departe de parcă nu s-a întâmplat nimic. De parcă ei nu au existat și eu nu am avut tot ce aveam nevoie atunci.
-Am avut mulți prieteni, am călătorit mult, n-am știut cum se simte durerea, am fost îndrăgostită, am adormit în fiecare seară auzind acel noapte bună al mamei mele. E interzis să merg mai departe în același fel. IN-TER-ZIS, m-ai auzit, Palmer?
    Bluza pe gât albă cu dungi roșii începe să îmi fie dușman simțind cum mă strânge, aerul nereușind să mai pătrundă înăuntru. Părul meu desfăcut îmi este inamic acum fiindcă mi-e foarte cald iar mâinile care îmi trec prin el parcă se pierd.
-Liniștește-te, bobocel, nu arăți deloc bine! Ar fi bine să te așezi din nou pe pat!
    Fac drumuri de la patul lui Jill până la frigider și înapoi, începând să număr în ordine crescătoare în gând. Doctorul mi-a spus că în aceste momente când îmi pierd controlul, pot face asta pentru a îl recâștiga.
    Ultima oară am ajuns la numărul 85 pentru mă calma, oare acum voi trece de acel număr?
La naiba, nu mai suport această bluză, trebuie să o dau jos neapărat și puțin îmi pasă că voi rămâne în sutien în fața lui Jill!
-Bobocel, iubirea e infinită?
    Am ajuns la 68. Și m-am oprit fiindcă Jill m-a oprit.
Ce legătură are întrebarea ei cu criza cu care mă confrunt acum? Am rămas pe loc între patul ei și frigider.
-Nu, Jill, iubirea nu e infinită.
-Dar fericirea e infinită? Sau împlinirea?
-NU! DE O MIE DE ORI NU!
    Cum mă ajută întrebările ei fără sens și ce legătură au acele sentimente frumoase cu coșmarul care mă bântuie? Măcar nu mai îmi este cald și mi-am lăsat părul în pace.
-Nici tristețea și durerea nu sunt infinite. Nimic nu e infinit!
    Durerea de cap e fatală în acest moment iar mușchii îmi sunt obosiți probabil fiindcă am fost încordată minute bune. Am nevoie de câteva ore de somn, am nevoie să închid ochii măcar puțin.
"Nici tristețea și durerea nu sunt infinite. Nimic nu e infinit.".