Ştii că obişnuiam să ne alegem aceeaşi bancă în parc şi să ne gândim la despărţire. Eram fericiţi atunci, puteam simţi asta în fiecare strop de ploaie care cădea şi totuşi nu uda decât măştile celor din jurul nostru. Şi tu începeai să râzi, iar eu strigam să te opreşti. Mă înnebunea râsul tău de om fericit. Mă înnebunea să ştiu că îţi aparţin, că sunt acolo şi că mai sunt alţi oameni care ar avea nevoie de mine. Mai mult decât ai tu.
- Ştii ce e dincolo de toată fericirea asta pe care o simt?
- Îmi imaginez că durere. Întuneric şi frig.
- Eşti pe aproape. E o lume în care toţi poartă numele tău, unii au mirosul tău, alţii culoarea ochilor tăi, majoritatea au pielea ca a ta, foarte puţini reacţionează aşa cum o faci tu şi nimeni nu mă iubeşte.
- Şi lumea asta, e aproape de aici?
- Cred că eşti singura care ştie răspunsul.
- Iar te joci cu mine. Ţi-am mai spus că nu-ţi înţeleg toate afirmaţiile astea sau întrebările cu răspuns capcană. Ştiu foarte puţine lucruri, omuleţ. Şi aş vrea să ştiu atâtea...
Şi am aflat, de ce te-aş minţi? Am aflat că oamenii mor. Şi că uneori, încetezi să mai iubeşti pe cineva. Despărţirea de tine a adus cu ea atâtea răspunsuri. Timpul poate să-ţi şteargă unele amintiri, în cazul meu, le-a şters pe cele urâte. Şi tot el, mi-a transformat slăbiciunea pe care o aveam pentru tine, în iubire. Vezi tu, te iubesc acum. Când ne despart atâtea dimineţi şi atâtea versuri nescrise. Mi-a dispărut tristeţea pe care o aveam în privire atunci când întorceam capul să văd dacă eşti tot acolo, şi asta s-a întâmplat pentru că a trebuit să aflu că locurile în care obişnuiam noi să fim şi care trăiau prin noi, au fost brusc, izolate. Nu mai are nimeni voie să le frecventeze, ca şi cum s-ar molipsi şi ei de tristeţe, disperare sau impuls de a lăsa oamenii baltă. Pentru că te-am lăsat baltă atunci, invocându-l pe Dumnezeu şi spunându-ţi prosteşte că El ne vrea împreună. Îmi pare rău că n-ai crezut, aveam atâta nevoie să dai din cap şi să zâmbeşti, zicând ca de obicei : - Bine...
Şi am plecat. Eu spre Nord, tu spre Sud. N-am mai putut plânge în ziua aia, şi nici în următoarele. Şi nici tu nu ai făcut-o. Dar despărţirea mă face să mă gândesc azi la tine. Pentru că îţi duc dorul în numele acelei zile în care ai început să crezi în mine. Nu trebuia să o faci, oamenii te dezamăgesc întotdeauna. Oricum, trebuie să ştii...Azi, aş vrea să nu mai ştiu atâtea...
