Tu,
Ştiu că nu vei înţelege niciodată de ce îţi scriu aceste cuvinte. Mintea ta caută să simtă prezenţa mea şi nu reuşeşte decât să încerce. Dar cine suntem noi în faţa încercărilor? Cine suntem noi, de fapt?
Nu îţi mai aminteşti numele meu şi poate e mai bine aşa. Nu vreau să te aud rostindu-l sau să îl citesc scris de mâna ta. Făcând toate astea, ai fi un simplu deschizător de drumuri către cel mai nedorit sacrilegiu. Nu îţi cunosc nici măcar trupul. Nu ştiu dacă îţi lipseşte vreun organ sau dacă pielea ta este purtătoarea unor răni eterne. Tot ce-mi amintesc este că trebuie să te caut, să-ţi scriu ca să nu uit cine ai fost cândva.
Fiinţa mea te-a primit ca pe un nou locuitor care trebuie îngrijit cu stricteţe. Mintea mea te-a simţit, deşi nu acesta era rolul ei. Sufletul meu te-a gândit, a calculat posibilităţi şi a presupus atâtea moduri în care viaţa noastră poate fi trăită. Nu aşa funcţionează lucrurile, ştiu. Dar aşa m-am născut, aşa am crescut şi aşa voi muri.
Tu eşti un călător. Fiecare om reprezintă o nouă destinaţie, un tărâm care trebuie descoperit şi înlăturat. Te-am privit de atâtea ori rănind şi nici până acum nu ştiu ce motive ai putea să ai pentru a face asta. Pari un tânăr care nu doreşte decât să se găsească pe sine, dar încep să înţeleg că sinele tău nu mai există aici. Nu mai face parte din această lume. Continui să trăieşti, să pretinzi că eşti acelaşi, să zâmbeşti de fiecare dată când trebuie să o faci, să vorbeşti şi să asculţi. Citeşti în continuare, scrii la fel de mult, dar nu mai eşti cine obişnuiai să fii. Asta simte mintea mea atunci când reuşeşte să ajungă la tine.
Nu am fost niciodată împreună. Distanţa dintre aceste corpuri pe care le deţinem s-a măsurat în cuvinte. Acum, după multe zile în care şi cuvintele au dispărut, tot ce simt este o amintire frumoasă. Voci, mişcări şi paşi...o absenţă a echilibrului care mă face să-mi pierd puterea.
Am pierdut multe lucruri în viaţă. Acesta a fost primul pas. Apoi, au urmat oamenii. Plecările lor din mine au însemnat plecările lor din lume. Nu ştiu unde au ajuns după ce m-au părăsit, nu ştiu ce au simţit sau dacă şi-au amintit de mine.
Înaintăm către trecut. Acolo vom fi fericiţi şi acolo vom simţi iubire, dar până să ajungem dincolo de prezent va trebui să nu mai credem în viitor. Iar astăzi tot ce mai avem este credinţa. Fără ea, poate am fi deja nemuritori.
