Am ştiu că nu o să mai fii. Da, are şi asta un nume: pierdere. Dar e o pierdere a ceea ce ai fi putut să fii şi a ceea ce eu aş fi simţit la un moment dat. Lucrurile nu mai sunt acum definite. Dacă până ieri, mă găseam confuză, aşa cum se obişnuieşte să fii atunci când arunci o privire în acel labirint numit inimă, astăzi nu ştiu cum sunt. Nu pot să te mai vreau. Şi într-un fel nu vreau să te mai vreau.
Ai fost doar o posibilitate, nu un om. Ai început ca o reacţie la cuvintele mele, apoi te-ai descurcat foarte bine în a evolua. Îmi pare rău că ideile mele despre tine au putut fi iubite fără vreo părere de rău.
Mi te-ai înfăţişat şi ca om. Şi tot ce am simţit a fost linişte. M-am simţit părăsită de toată frumuseţea pe care ţi-am atribuit-o. Am învăţat din nou că viaţa mea este un amalgam de lucruri şi oameni nepotriviţi pentru mine. Tu m-ai găsit, tu ai devenit ceea ce eu doream să devină altcineva. Ai fost, presupun, un înlocuitor. O completare a altcuiva. Tu ai ştiut, fără să ştii, că am nevoie de cuvinte şi mi le-ai oferit. Nu ţi-ai dat niciodată seama că nu aşa pot fi salvată. Nu pot fi salvată decât de propriile cuvinte. Cu ajutorul lor, îmi disec sentimentele şi descriu oamenii aşa cum gesturile nu o pot face.
O îmbrăţişare. Atunci timpul a îngheţat. Nu ştiu dacă am simţit ceva, poate timpul va decide asta pentru mine. Nu cred că mai pot reacţiona la imediat. Vei exista în mine ca un alt gol umplut.
Presupun că aşa funcţionează lucrurile aici. Te naşti cu mii şi mii de goluri. Tu trebuie doar să cauţi sau să te laşi găsit. Fiecare gol în parte are un nume. Poate fi numele unui om, al unei stări, al unei inimi, orice se potriveşte cu necunoscutul.
Acum nu e momentul potrivit să simt durere. Tot ce trebuie să încerc e să mă vindec de felul cum am reacţionat la cuvintele tale. Le-am dat un alt înţeles care să-mi schimbe lumea. Frumuseţea a fost covârşitoare.
Nu ştiu dacă acum e sfârşitul. Nu ştiu dacă tot ce m-am dovedit a fi e cel puţin suficient ca tu să mai vrei să fiu în viaţa ta, chiar şi ca o idee de om. Poate această incertitudine merită să vărs o lacrimă. E o noapte liniştită, iar eu sunt un om singur. Nu e de ajuns să-ţi priveşti venele, să le atingi şi să simţi că ele reprezintă viaţa din tine. Viaţa nu înseamnă totul, iar poate fără tine, ca om, înseamnă nimic.
Cineva spunea că indiferent de ce s-a întâmplat sau e posibil să se întâmple, indiferent de un sfârşit care poate nici nu va exista în mod explicit, suntem doi oameni care s-au cunoscut.
Asta e cea mai mare fericire pe care o pot simţi. Iar această fericire o voi simţi ori de câte ori mă voi gândi la tine. Nu am nevoie de o viaţă alături de tine, am nevoie să nu uit ziua de azi. Pot uita că te-am ascultat, că ai articulat cuvinte care m-au schimbat într-un anume fel, dar nu pot uita o voce, o atingere, o privire. Nu pot uita că am fost lângă tine. E o imagine cu doi oameni care poate nu vor fi nimic, dar care puteau să fie.
Tot timpul trebuie să ne hotărască vieţile. Noi nu putem decât să fim. Nu ştiu cine eşti, dar ştiu cine poţi fi pentru mine. Nu cred că am înţeles scriind despre tine, despre mine, despre un pseudo-noi. Nu pot înţelege decât mai târziu.
Îţi mulţumesc pentru amintiri. Acestea sunt câteva cuvinte pe care nu le vei citi niciodată. Nu pentru că ar schimba o viaţă, vieţi sau altceva, doar pentru simplul fapt că nu le-ai înţelege sensul. Chiar dacă aceste cuvinte sunt doar o formă de exprimare a ceea ce simt, te poţi gândi, măcar pentru o secundă, că ele sunt chiar sentimentele mele. Şi sunt reale.
