Am scris despre tine. Destul de mult. Şi simt nevoia să o mai fac. Simt nevoia să plâng pentru că ştiu că nu o să mai fii niciodată aici. În sfârşit, am început să fiu prietenă cu realitatea. O realitate care mă sfătuieşte în fiecare zi să încep să te uit, să renunţ la amintirea ta. Problema este că îţi simt lipsa. Şi că tu ar trebui să îmi laşi amintirea în pace.
Să-ţi spui că Ioana a murit, Ioana nu mai este. Să verşi doar o lacrimă pentru că nu ştii unde e îngropată, dacă cineva îi duce flori în fiecare zi la mormânt. Să-ţi faci griji o singură oră din cauza faptului că ştii că ei îi plac zambilele şi că nu a spus asta multor oameni şi că probabil mormântul ei e plin de trandafiri, garoafe, lalele, numai zambile nu. Nu ar trebui să întrebi pe nimeni de ce a murit aşa de tânără. Sunt sigură că numai pentru o secundă te-ar durea răspunsul că moartea ei a fost provocată de o iubire care pur şi simplu nu voia să dispară. Şi nici ea nu ştia cum să-i pună capăt, şi nu voia s-o facă, alegând să-şi pună capăt ei. Nu înţelege că s-a sinucis, chiar începuse să iubească viaţa mai mult ca orice, o iubea pentru că viaţa însemna o continuă speranţă că într-un sfârşit tu te-ai fi întors chiar şi pentru o zi, o ultimă zi care s-o vindece de fiecare păcat pe care îl purta cu ea.
Ioana a murit. E singurul lucru pe care ar mai trebui să-l ştii.
