de ce poţi crede în iubire?de ce o poţi simţi?
nu voi mai număra zilele, nu voi mai cântări durerea. le voi păstra pe toate în mine.
voi face tot ce vreau pentru că pot. sunt propria-mi stăpână, nu-i linişte mai mare decât asta. şi această posesie îmi inspiră dorinţa de a nu mă pierde niciodată, oferindu-mă unor oameni ignoranţi.
viaţa nu va merge niciodată după dorinţele noastre ,va merge după temerile pe care le avem.
azi mi-e teamă să trăiesc. s-ar putea să-mi dau seama că sunt moartă de mult, aici, în mine. şi că dincolo de geamul îngheţat, pe sub care intră aerul rece de ianuarie, soarele e doar o proiecţie a imaginaţiei sufletului meu. nevoia de căldură, de orice natură ar fi ea, pune în mişcare mijloace de procurare a scopului.
demnitatea?o pierdem atunci când ne naştem. cu prima răsuflare. tot ce urmează e doar un război între a rămâne viu şi între a te preface că eşti viu. câteodată,confunzi stările şi nu te mai prezinţi decât ca un monstru care trăieşte din ceea ce uzează alţii.
mi-am încălcat jurămintele, sperând la schimbări. am putut să am din nou încredere în cuvinte. am retrăit senzaţiile pe care mi le-au oferit şi în trecut. poate de-asta a fost atât de uşor să mă mint.
astăzi, renunţ la a mai fi om. vreau să se termine cu tot ce ţine de umanitate pentru că umanitatea mea deja s-a degradat. şi din nefericire, umanitatea nu e un obiect pe care să-l achiţionezi atunci când e pe terminate. treaba asta e pe bune. o simt din nou şi din nou.
vreau să rămân doar o amintire.. sau cel puţin o adiere de vânt care să-i facă pe oameni să-şi pună întrebări sau să zâmbească.
spun ,,adio” pentru că e singurul cuvânt care-mi mai poate aduce consolare.
voi rămâne singură. ştiu să simt asta. de aici, se naşte un început. nu ştiu ce nume să-i dau sau mi-e frică să o fac ca să nu dispară mult prea repede...
