Păcate în paradis

Capitolul doi

AM PRIVIT BILETUL CU NUMĂRUL DE TELEFON pentru câteva secunde, iar apoi l-am băgat în noptieră, hotărâtă să nu mă arunc în brațele primului care își demonstrează interesul față de mine.

Spre surprinderea mea aseară nu am avut parte de niciun coșmar care să mă trezească cu broboane de sudoare în mijlocul nopții, dar poate faptul că am adormit pe canapea, cu televizorul pornit, a ajutat. M-am trezit pe la două dimineața ca să beau apă. Nimic special de data asta ceea ce-mi dă o stare de bine. Poate chiar îi voi propune lui Noah să ieșim în oraș după program sau să bem un pahar de vin la mine. Chiar nu am idee când m-am relaxat ultima dată și simt nevoia de o mică pauză. Până să ajung la acea pauză trebuie să mă ridic de pe canapeaua din sufragerie. Espressorul primit de Crăciun de la tatăl meu îmi face cu ochiul, promițându-mi o cafea care să îmi crească drastic energia pe care nu prea o am în momentul de față.

Dau la o parte pătura albastră și îmi iau în picioare papucii de casă. Reușesc cumva să mă târăsc până în bucătărie unde apăs butonul care pornește aparatul salvator. Adică de cafea. Îmi întind mâna după cana preferată, dar lungimea brațelor nu mă ajută deloc. Mă ridic inclusiv pe vârfuri, reușind să-l ating cu vârfurile degetelor. O aduc din ce în ce mai aproape de marginea raftului până când cade pe podea, făcându-se cioburi. Oftez, convinsă de faptul că nu este cel mai promițător mod de a începe ziua. Înainte să adun dezastrul iau o cană de cafea și apăs butonul pentru un espresso. Perfect.

În timp ce mă strădui să adun toate cioburile de pe jos, telefonul începe să-mi vibreze pe masă. Nu mă grăbesc să răspund pentru că ceea ce fac acum este cu adevărat mai important. Arunc la gunoi rămășițele din cana mea preferată și merg la masă. Telefonul nu mai sună ceea ce înseamnă că nu a fost tocmai o urgență. Las bara de notificări în jos pentru a vedea cine mă caută la ora asta. Tata. Bineînțeles. Închid telefonul și-l pun de unde l-am luat, hotărâtă să nu-l sun înapoi. Dimineața mea oricum are un început dezastruos, să vorbesc cu tata ar însemna să îmi condamn singură restul zilei.

Îmi pun lapte peste cafeaua fierbinte și mă așez la masă. Mai am exact patruzeci de minute la dispoziție și, având în vedere că fac vreo cincisprezece minute până la muncă, ar cam trebui să mă grăbesc puțin. Activitatea mea de cercetare a postărilor noi apărute pe rețelele sociale este întreruptă de un apel. De la tata. Din nou.

Las telefonul pe masa din sticlă, așteptând să văd cât mai are de gând să insiste. Oficial am ratat și al doilea apel de la el. Nu trec bine treizeci de secunde că începe să vibreze iar, făcându-mă să-mi dau ochii peste cap. Iau ultima gură de cafea, pentru curaj, și glisez dreapta.

—Bună dimineața, îi aud vocea de la celălalt capăt al firului.

Glasul său îmi declanșează în corp o reacție pe care nu știu să o definesc. Un fel de scârbă amestecată cu tristețe și ușurare.

—Bună dimineața, spun în cele din urmă pe un ton neutru.

—Ce faci? Știam că începi programul la nouă și de asta te-am sunat.

—Sunt bine, tu?

Nu mă interesează cu adevărat, dar nu pot fi nepoliticoasă. Mama nu așa m-a învățat.