Păcate în paradis

Capitolul șapte

MI-AM PETRECUT RESTUL ZILEI SCRIIND CÂTEVA versuri în agenda mea pe care va trebui să o pun curând lângă restul. Habar nu am de când stau pe canapea scriind, dar știu că fiecare vers pe care l-am așternut pe hârtia albă este legat de el. Trebuie să-mi revin în fire. Nu se poate să-mi pierd mintea atât de ușor după un bărbat. Mai ales după unul care ar putea foarte ușor să-mi fie tată. Noroc că nu este pentru că altfel gândurile astea pe care le am cu el ar fi extrem de greșite. Oricum rămân chiar și eu surprinsă de ipostazele în care mintea mea îl pictează.

Soneria de la ușă mă întrerupe tocmai când mă pregăteam să scriu ultimul vers. Îmi dau ochii peste cap și închid agenda, lăsând semnul vișiniu acolo unde am rămas. Nu știu mulți oameni care pot apărea la ușa mea acum, dar din motive necunoscute un gând fulgerător îmi trece prin minte pe la jumătatea drumul spre ușă. Dacă este Jace? Imposibil. Totuși îmi aranjez puțin părul înainte să mă ridic pe vârfuri pentru a vedea cine este.

Noah.

Nu m-am simțit niciodată mai dezamăgită să-l văd. Umerii mi se relaxează imediat și îi deschid ușa, ignorând sticla de vin pe care o are într-o mână.

—N-ai fost niciodată mai dezamăgită să mă vezi, spune după ce închide ușa în urma lui.

Lasă sticla de vin pe masă, iar eu îmi ocup înapoi locul de pe canapea.

—Așteptai pe cineva? mă întreabă.

—Nu, îl mint, dar spre ghinionul meu mă cunoaște mai bine decât oricine și sesizează imediat minciuna. Speram doar să fie altcineva.

Ceea ce este adevărat.

—Atât de bine a fost de vrei să-l vezi la ușa ta? glumește Noah, împingându-se cu umărul ușor în mine.

Strâmb din nas. Nu-mi doresc să-i ofer detalii despre sexul cu Jace. Mi s-ar părea o lipsă de respect la adresa lui. Plus că Noah e oricum un burete când vine vorba de bârfe, iar viața mea sexuală nu se va transforma într-un subiect de discuție.

Telefonul începe să-mi sune în partea opusă a canapelei și îi mulțumesc destinului că m-a salvat de alte un milion de întrebări pe care probabil le are pregătite prietenul meu.

Mă întind după telefon și scot un oftat când citesc numele apărut pe ecran. Acum parcă să răspund la curiozitățile lui Noah nu mai sună atât de rău. De fapt, orice sună mai bine decât să vorbesc cu Gideon Emerson.

Pendulez între a-i răspunde sau nu, dar dacă nu o voi face probabil mă va bombarda cu apeluri și mesaje în următoarea oră așa că mai bine scap odată.

—Alo?

—Scumpo, mă bucur să te aud.

Ce păcat că nu pot spune același lucru, gândesc.

—Cum ești? mă întreabă, încercând să alunge liniștea care se așternuse între noi.

—Bine, tu? întreb, mai mult din politețe.

—Și noi suntem bine.

Mereu când mă sună încearcă să-mi bage pe gât în jos familia pe care a format-o cu Karen deși știe că nu dau doi bani pe noua lui viață.

—Karen m-a rugat să te invit la cină, sâmbăta viitoare.

Încep să mă fâstâcesc și să regret că i-am răspuns.

—Nu pot, sunt ocupată.

Știe că mint, dar nu-mi va spune nimic. Îl aud cum oftează la capătul opus al firului.