Păcate în paradis

Capitolul trei

AM ȘTIU CĂ TOATA TREABA ASTA ESTE O IDEE proastă încă de când am acceptat, dar m-am convins pe mine însămi că o schimbare de peisaj îmi va face bine așa că iată-mă aici, uitându-mă pierdută la rochiile expuse. Noah probează acum a treia cămașă doar din magazinul ăsta și dacă iese de acolo încruntat ca dățile trecute jur că o să-mi înfig unghiile în gâtul lui perfect bronzat.

O rochie neagră, simplă îmi atrage atenția și este prima pe care îndrăznesc să o analizez mai tare. Are un decolteu destul de pronunțat, iar lungimea este una potrivită. Materialul este fin, moale la atingere și extrem de potrivit pentru petrecerea de mâine.

—Ia-o, îl aud pe Noah din spatele meu și tresar, înjurându-l în gând.

Știe cât de sensibilă sunt, dar tot se furișează în spatele meu.

Încerc să-mi reglez respirația, privindu-l pe sub genele date cu rimel.

—Tu? Ai găsit ceva?

Ridică umerașul cu cămașa neagră în dreptul feței, zâmbindu-mi de parcă ar fi descoperit ceva comoară.

—Am umblat atât pentru o cămașă neagră?

—Eu măcar mi-am găsit ceva.

Pufnesc și merg în cabina de probă, hotărâtă să văd cum îmi vine rochia. În timp ce o îmbrac mă rog în gând să-mi stea bine cu ea pentru că picioarele mele nu ar rezista la încă o tură prin magazine.

Reușesc să o iau pe mine și abia acum îmi fac curaj să ridic ochii spre oglinda din fața mea. Îmi stă chiar bine. Superb aș îndrăzni să spun, iar eu nu folosesc acest cuvânt când ies la cumpărături. Îmi vine până deasupra genunchilor, iar bretele subțiri, în X, îmi lasă spatele la vedere.

Ies din cabina de probă și dau nas în nas cu Noah care părea că mă așteaptă de ceva timp. Încerc să-mi dau seama de ce-mi transmite expresia lui facială, dar modul în care buzele i se curbează într-un zâmbet îmi ia o piatră de pe inimă.

—Îți stă superb.

Întinde mâna spre mine, obligându-mă să fac o piruetă.

—Sper că o iei, deschid gura să spun ceva, dar mă întrerupe. Dacă nu o iei tu te voi forța să o porți.

Îmi încrucișez brațele la piept și încep să bat cu piciorul în podeaua lucioasă a magazinului.

—Nu poți face asta, ripostez.

—Nu-mi subestima imaginația, Anna.

Are dreptate, n-ar trebui să-l subestimez pentru că ar fi în stare să-mi coasă rochia asta de piele dacă nu o iau.

—Bine, fie. O iau.

Merg înapoi în cabina de probă unde revin la hainele mele obișnuite și trebuie să recunosc, mi-a fost greu să o dau jos de pe mine.