DEATH: NOPȚILE ASASINULUI

❶. Originea fricii

Fiecare sunet răscolește o frică primitivă, una pe care nu o pot controla. Parcă fiecare pas, fiecare mișcare, fiecare murmur devine un ecou puternic care-mi pulsează în urechi, mă înconjoară, mă sufocă. Respir greu; fiecare gură de aer îmi pare mai densă și mai rece decât cea anterioară, ca și cum avionul s-ar transforma încet într-o capcană, o cușcă din care nu pot să scap.

Mi-am înfipt unghiile în pielea antebrațului fără să-mi dau seama, lăsând urme roșii, dureroase. E o senzație cu care m-am obișnuit, o formă de eliberare într-un moment în care simt că mă dezintegrez din interior. Și totuși, chiar și durerea asta nu reușește să anuleze teroarea care mi se întinde în vene, îmi apasă pe piept și îmi sugrumă gândurile.

Nu am frică de avioane. Nu am frică de prăbușire sau de moarte. E o frică mult mai profundă, cu rădăcini adânc sădite în trecut, crescute în fiecare clipă de neputință și furie. Frica mea are un nume, o prezență imposibil de alungat, chiar și aici, la mii de metri deasupra pământului: David Mendes. Ucigașul mamei mele, umbra care îmi bântuie fiecare vis, fiecare gând. E ca o fantomă care nu are nevoie să fie de față pentru a mă face să simt că e mereu, undeva, urmărindu-mă.

Îmi privesc mâinile, simțind furnicăturile și tremurul care nu se opresc. Încerc să mă agăț de un gând, de o fărâmă de rațiune care să-mi spună că sunt în siguranță. Îmi repet că nici măcar el nu poate opri un avion în zbor, că pentru câteva ore sunt departe de tot ce înseamnă el. Dar nici măcar gândul ăsta nu reușește să-mi aducă liniște, pentru că știu prea bine că, oricât de departe aș fi, frica asta e lipită de mine, impregnată în piele și în suflet, mai aproape decât am să recunosc vreodată.

„În Mexic o să fiu în siguranță. În Mexic o să-mi găsesc pacea." Îmi spun asta iar și iar, dar știu prea bine că e o minciună menită să-mi țină frica în frâu. Nimeni nu-și găsește pacea într-un loc ca acela. Mexicul nu este un refugiu; e un câmp de luptă. Și liniștea nu este neapărat ceea ce vreau să găsesc. Eu caut răzbunare.

Singura persoană care ar putea să-l facă pe Mendes să regrete toată durerea și suferința pe care le-a turnat în viețile noastre este tatăl meu. Singurul om care, dacă își dorește, ar putea distruge până și umbra acestui monstru care ne-a ținut captive, care și-a vărsat furia și nebunia asupra mamei mele și asupra mea timp de paisprezece ani.

Dar tatăl meu nu e un salvator, și știu că s-ar putea ca nici măcar să nu mă asculte. Nu am nicio garanție că mă va vedea altfel decât ca pe o greșeală – copilul unei femei pe care a crezut-o a lui, dar care a fugit din viața lui, lăsând în urmă întrebări și incertitudini. Eu sunt amintirea unei posibile trădări. Sunt copilul a cărui existență îi ridică semne de întrebare. Poate sunt a lui. Dar poate că nu.

Și dacă refuză să mă accepte? S-ar putea să găsesc moartea în locul răzbunării. Dar, oricât de riscant ar fi, știu un lucru: trebuie să-mi întâlnesc tatăl. Să-i cer să termine ceea ce eu n-am putut începe.

Ultimele trei zile au fost cele mai grele din viața mea. Moartea mamei, o rană care refuză să se închidă, a fost doar începutul. Ca ultim „cadou de rămas bun", David m-a lovit fără milă, ca să-mi arate unde îmi e locul. A avut grijă să evite locurile vizibile, să mă rănească acolo unde n-avea să vadă nimeni, dar unde durerea mi-ar fi fost de ajuns ca să-mi țină mintea ocupată cu frica. Așa că pot să-mi țin capul sus acum, în avionul ăsta, fără să atrag atenția celor din jur. Oricum, nici nu-mi pasă ce cred. Gândurile mele sunt mult prea haotice pentru asta, prea pline de o disperare pe care încerc să o țin în frâu.

Îmi schimb poziția pe scaunul îngust, iar o durere ascuțită îmi străbate spatele, de parcă fiecare lovitură pe care mi-a aplicat-o David e încă vie, ascunsă sub pielea mea. Poate că scaunul e incomod, dar adevărul e că durerile astea vin din altă parte. În goana mea să scap de el, să mă ascund, nu le-am simțit cu adevărat. Frica le acoperea pe toate, îmi amorțea simțurile. Dar acum, cu avionul în aer și cu David undeva departe, fiecare lovitură se simte de parcă abia ar fi fost aplicată. Încă n-am avut curajul să-mi privesc pielea să văd ce urme mi-au rămas. Probabil că sub hainele astea murdare, sunt vânătăi de toate culorile, ca un tablou de durere pe care îl port cu mine.