DEATH: NOPȚILE ASASINULUI

❸. Întâlnire cu umbra supremă

Partea I

     Îl privesc pe Sebastian cu o satisfacție tăcută, aproape un dispreț savuros. E atât de tensionat, lipit de ușă ca un câine de pază ce așteaptă o comandă, cu ochii lui mereu în alertă, urmărindu-mă la fiecare gest. Se ține tare, dar simt frica – e acolo, bine ascunsă în privirea lui. Între noi nu a fost niciodată vorba de prietenie. În lumea noastră, sentimentele sunt un lux periculos, iar orice familiaritate se transformă rapid într-un avantaj exploatat de cei care simt sânge în apă.

Cât despre „regula" care interzice armele în această casă... ridicol. Cred că își imaginează că o astfel de lege ar însemna ceva pentru mine. Nu am nevoie de metal rece pentru a face ceea ce fac. Nu, adevărata mea armă este altceva – un amestec de inteligență și control. Și poate că asta îl deranjează cel mai tare pe Sebastian: știe că eu nu am nevoie de gloanțe ca să-i controlez fiecare frică ascunsă. Iar el, săracul, nu poate decât să stea acolo și să joace rolul de paznic, un pion în propria lui viață.

     Pășesc în biroul lui Jeshua cu un aer de nevinovăție bine studiat, trecând peste regula „fără arme" ca și cum ar fi doar o sugestie vagă. Biroul lui nu e o simplă încăpere – e un spectacol grandios de vanitate, în care fiecare detaliu e conceput să susure „putere" cu o aroganță aproape teatrală. Marmura strălucește rece pe pereți, reflectând luminile precise, iar spoturile sunt plasate ca să scoată la iveală orice umbră, ca și cum fiecare colț întunecat al camerei ar fi acolo pentru a aminti  oricui intră că joacă pe terenul lui.

Și canapelele din piele? Stau dispuse ca niște gărzi de corp tăcute în jurul mesei masive din centru, simbolizând clar că „confortul" aici e un concept relativ. Totul e calculat și aspru, un loc în care Jeshua își exersează puterea la fel cum alții își practică arta – cu o precizie  metodică, suficient de extravagantă cât să îți amintească cine e în control.

Iar el? Stă acolo, ca un rege în propriul său regat de umbre și lumini tăioase, cu un aer de stăpânire absolută, menit să te facă să te întrebi dacă ar trebui să-i mulțumești doar pentru că îți permite să respiri în prezența lui. Jeshua nu e genul care să ofere gesturi sau cuvinte goale. Fiecare mișcare, fiecare tăcere studiată, poartă un mesaj clar: acesta este un joc al lui, iar restul suntem doar figuranți într-o piesă pe care o scrie fără ajutorul nimănui.

Și eu? Sunt aici ca să joc rolul meu, cu toate că, spre deosebire de restul figurilor din scenă, știu deja cum se desfășoară acest spectacol de putere. Jeshua își menține controlul prin tăceri grele și priviri care par să spună, fără îndoială, „fii recunoscător că încă ești aici." Un lucru e clar: în biroul lui, și aerul are o ierarhie bine definită.

Am respectul lui, dar el și-a câștigat respectul meu la fel de mult. Nu sunt un simplu pion în jocul său de șah; sunt un partener, un aliat. De aceea am libertatea de a sta la masa lui, de a discuta direct, fără filtre sau intermediari. Nu sunt ca ceilalți câini care se închină în jurul său, ci sunt partenerul lui de încredere în lumea întunecată în care ne desfășurăm existența.

     — Să fiu al naibii dacă am înțeles ceva din tot ceea ce s-a întâmplat în după-masa asta, spun pe un ton amuzat, încercând să trimit departe amintirile întunecate care mi se plimbau prin minte cu câteva momente în urmă.

     Jeshua stă într-o poziție relaxată pe canapea, îmbrăcat într-un tricou negru, fără mâneci, care îi dezvăluie tatuajele și mușchii. Paharul meu este deja plin cu un lichid ambrat, posibil whisky. Din locul său, poate privi asupra monitoarelor imense de pe peretele alăturat, care afișează fiecare colțișor al acestei case și al proprietății. Era pregătit pentru venirea mea, iar asta se citește în modul în care stă, fără să schițeze niciun gest de bun venit.