DEATH: NOPȚILE ASASINULUI

① ⓪. Drumul spre Iad

Dacă cineva vrea să facă un tur al Iadului pe pământ, ar trebui să dea nas în nas cu Isai. Omul ăla e grețos până la cel mai mic atom din corpul lui. Respirația lui pute mai rău decât o pubelă lăsată la soare, iar comportamentul e și mai infect. Nu-mi place să-l suport nici cinci minute, dar iată-mă plecând cu actele lui infecte, pe care jur că aș vrea să le dau foc pe loc. Le bag într-o folie de plastic, ca să nu mă apuce scârba totală, și-mi promit să le dezinfectez ca lumea înainte ca Esmeralda să pună mâna pe ele.

Fata s-a ținut bine. Mă așteptam să o ia naiba, să se prăbușească acolo ca o păpușă stricată! La dracu', era atât de albă la față încât părea că a stat într-un frigider trei zile, dar nu, s-a ținut. Cum, habar n-am, dar a făcut-o. Spre surprinderea mea, n-a cedat, mă pregătisem deja să o iau pe sus și să o car peste tot rahatul din locul ăla infect. Poate nu e chiar o cauză pierdută.

Ajung la mașină, scot o sticlă de apă din portbagaj, care e atât de fierbinte de la căldura din mașină încât pot să jur că aș putea fierbe ouă cu ea. Jumătate mi-o torn în cap, iar cu cealaltă jumătate mă spăl pe mâini, de parcă aș putea să șterg mirosul de Isai complet. Aproape că simt nevoia să-mi frec pielea cu șmirghel.

Esmeralda stă lângă mașină, cu brațele încrucișate, sprijinindu-se ușor de portbagajul deschis. Privirea ei mă fixează, sprâncenele ridicate într-o expresie care spune clar că nu mă ia în serios. Colțurile gurii îi tremură ușor, de parcă încearcă să nu izbucnească în râs, dar văd cum îi joacă iritarea pe față.

— Îți place ce vezi? întreb, lăsând un ton ușor provocator în voce, suficient cât să o fac să-și îndrepte spatele.

Obrajii i se îmbujorează instant, iar mâinile i se strâng mai tare în jurul propriilor coate, de parcă încearcă să se protejeze de replicile mele. Ochii i se îngustează, dar evită să mă privească direct.

— Murdăria de pe pantalonii tăi strică toată imaginea, îmi răspunde, încercând să pară relaxată, dar vocea îi trădează jena. Ochii îi cad pe pantalonii mei, apoi repede în altă parte, de parcă spectacolul ar fi prea mult.

Îmi dau ochii peste cap, trântind ușor portbagajul ca să o fac să tresară.

— Vrei să mi-i dau jos? La fel ca Isai? o întreb cu un zâmbet larg, savurând cum se înroșește până în vârful urechilor. Îmi arunc mâinile în aer, de parcă n-ar fi mare lucru.

— Oh, te rog! exclamă ea, ridicând o mână de parcă ar vrea să oprească spectacolul. Am văzut destule funduri păroase pentru o zi!

— Al meu nu-i păros, Puștoaico! E fin ca al unui bebeluș.

Se oprește, mă fixează cu privirea câteva secunde, apoi își îndreaptă corpul, lăsându-și brațele să cadă pe lângă ea. Fața ei e un amestec de confuzie și exasperare, de parcă încearcă să-și dea seama cum naiba am ajuns să discutăm despre fundul meu. Își mușcă ușor buza, de parcă ar încerca să-și păstreze calmul.

— Ești imposibil, spune ea în cele din urmă, dar zâmbetul care i se strecoară pe față o dă de gol. Am câștigat.

Râd scurt, îndreptându-mă spre locul șoferului.

— Și totuși, n-ai zis că nu ești curioasă, îi arunc peste umăr, savurând victoria.

La întoarcerea spre casă, Puștoaica avea ochii fixați pe fiecare furgonetă cu mâncare pe lângă care treceam. Fiecare miros de tacos sau burrito îi atrăgea privirea ca un magnet, iar eu începeam să simt presiunea. Nu că s-ar fi plâns, dar expresia de pe fața ei îmi spunea clar că, dacă nu opresc, atmosfera din mașină o să devină insuportabilă. Așa că, fără prea mult entuziasm, am tras pe dreapta și i-am luat ceva de mâncare. Nu era de parcă aveam altă opțiune.