Linda Ross | pauza pana in iulie |

Capitolul 18

Totul era invaluit in intuneric. De jos se auzeau zgomote puternice. Am strans mai tare genunchii la piept si am incercat sa.mi abtin plansul.

Usa se deschide brusc. Simt cum cinev se apropie de mine, dar mi-e frica sa-mi deschid ochii.
Il simt aprope. Se aseaza langa mine si imi saruta crestetul capui.

-Iti promit ca toate astea se vor termina cat de curand.

Stiam ca ma minte. Eu am inceput asta eu trebuie sa termin. Pacat ca-s prea lasa ca s-o fac.
Imi e dor de zilele cand eram doar eu, Bri si Andy si il pacaleam pe Andy sa urmareasca impreuna cu noi filme romantice.

De ce nu mai poate fi totul atat de simplu?

De ce inima mea a fost furata si apoi data inapoi facuta bucatele?

Chiar daca sunt impreuna cu Matt tot nu-mi pot lua gandul de la el...

Am un sentinem ciudat in stomac. Un sentiment pe care nu-l mai cunoascusem pana acum.

Chiar daca stau in bratele celui pe care il iubesc si care mi-a fost alaturi mai bine de un an...tot simteam ca asta nu este locul meu.

Stiu ca el mi-a fost alaturi la greu, dar simt ca nu este el sufletul meu pereche.

-Matt.. spun cu vocea stinsa

-Da?

-Stiu ca mi-ai fost mereu alaturi in ultimul an, dar...simt ca...

-Pentru el nu?

-Poftim?

-Nu te preface ca nu stii despre cine vorbesc!

-Dar nu ma prefac! nici eu nu ma credeam. Sper totusi ca putem ramane prieteni.

-Imi pare rau Linda, dar nu pot sa-ti fiu prieten. Nu atat timp cat am sentimente fata de tine. spune acesta ridicandu-se de langa mine si deschizand usa. Gandeste-te cine ti-a fost alaturi si cine te-a iubit cu adevarat, te rog , doar gandeste-te. spune si paraseste camera, lasandu-ma din nou singura in intuneric.

Zgomotele de jos s-au mai domolit.

Cred ca au fost distrasi toti de plecarea brusca a lui Matt.

Chiar imi pare rau ca am facut atata haos. Inca de cand am venit am adus alaturi de mine numai surprize...neplacute.

In primul rand am distrus o prietenie. Chiar daca era intre cele doua fete care mi-au facut viata un calvar inca din clasa I. Si am ranit una dintre persoanele care tineau cel mai mult la mine.

Daca Adam nu ma saruta... Stiu ca el a fost. Nu avea cine sa fie altcineva. Plus ca Bri l-a vazut iesind din baia fetelor...sau cel putin crede ca era el.

Din cauza acelui sarut Andy si Bri s-au certat. Pentru ca Andy crede ca inca vrea sa-si bata joc de mine, iar Bri crede ca s-a schimbat si ca merita o a doua sansa.

Si pe langa tot acel haos provocat..si-a mai facut aparitia la usa si Adam la costum cu un buchet de trandafiri rosii in mana.

Ghinionul a fost ca a raspuns Matt la usa. Adam a fost la fel de surprins sa-l vada pe Matt si pot spune ca si Matt a fost surprins. Dar nu atat de surprins pe cat ma asteptam eu.

Parea ca se cunosc dinainte si ca se urasc reciproc. Ceea ce e ciudat pentru ca Matt mi-a spus ca nu l-a cunoscut in viata lui pe Adam.

Simt ca este ceva putred la mijloc.

Intr-un in baie si imi fac un dus rece pentru a ma trezi la realitate. Nu pot sa cred ca am fost atat de oarba pana acum. Era clar ca se cunosteau dupa cum s-au privit.

Ma infasor intr-un prosop roz pufos si ma indrept spre dulap. Imi aleg de acolo o bluzita alba si o pereche de pantaloni scuri negri cu buline albe.

Trag draperiile si observ ca deja s-a luminat afara asa ca cobor jos si ma duc la bucatarie. Scot laptele, sucul de portocale si fulgii de ciocolata. Mananc repede si ies pe usa.

Nu aveam de gând sa las lucrurile asa. Trebuie sa fac ceva. Doar ca nu stiu ce....

Ma duceam la orfelinat. Crăciunul acesta nu am fost si încep sa ma simt vinovata.

Cand ajung in fata orfelinatului observ doar o clădire veche si părăsită care parca sta sa cada.

Cu toată teama din lume si cu lacrimi in ochi pasesc ușor înăuntru. Încep sa caut prin rămășițele locului care cândva imi aducea fericirea. Dupa un moment teama ma cuprinde si mai tare.

-Amber! Amber! Amber! strig eu, dar totul e in zadar.

Urc cu teama la etaj unde vad foarte multe jucării si hainute arse.

Intru in camera in care stătea Amber si ii găsesc ursuletul preferat pe podea, lângă fereastra. Ursulețul pe care i l-am dat cand a făcut 4 ani.

Lacrimile imi inunda fata la gândul ca ea ar putea fi oriunde in acest moment, flamandă, înfrigurată si speriata...sau poate chiar decedata.

Stau cu ursuletul ei in brate pe podea si plâng. Chiar dacă sunt conștienta ca toată clădirea ar putea sa cada peste mine...nu-mi pasa. Telefonul suna, dar nu răspund. Dupa a cincea ora răspund.

*convorbire telefonica*
-Alo?
-Linda, esti bine? Unde esti?
-Sunt bine Megan.
-Pfiu...ai idee cat m-ai speriat? Vino acasa acum.
*convorbire incheiata*

Oh... Acasa, ultimul loc in care as vrea sa fiu in acest moment.

Ma ridic ușor de pe podeaua rece, ținând ursulețul in brațe si părăsesc cu un gol imens in suflet locul care mi-a fost cândva a doua casa.

Cand ajung acasa, deschid usa, iar cand pasesc înăuntru 6 perechi de ochi sunt ațintite spre mine. Fara sa bag in seama pe nimeni, cu ursuletul strâns la piept urc la mine in camera unde închid usa in urma mea si ma las ușor in jos pana cand ajung pe podea. Atunci simt cum un nou val de lacrimi isi face simțită prezenta pe chipul meu.

Dacă nu eram atât de egoista încât sa plec pentru un an fara sa ma uit înapoi...poate ca asta nu se întâmpla. Este numai vina mea.