Lumi ascunse - Vanatoarea de suflete

Prolog

  Întunericul domnea iar armata de copaci privea neclintită tânarul blond rănit, întins pe covorul rece de frunze.
Acesta își deschide fermoarul hanoracului negru, își ridică tricoul cu grijă și își atinge rana.
  După câteva secunde își închide ochii stând nemișcat, respiră adânc ,

"-Arox! "

Un mârâit puternic îi rasună în cap

"-Sunt aici!"

"-Stai cu ochii pe el!"

După o secundă de tăcere, acesta-i  răspunde:

"-Esti rănit grav, mai bine mă duc după ajutoare!"

"-Nu va fi nevoie, frații mei mă vor găsii, îi simt aproape...
Du-te! Și să nu-l scapi din ochi!"

"-Înțeles!" și un alt mârâit se aude la fel de răsunător, în timp ce frunzele începuseră să foșnească, auzindu-se tot mai departe de acesta.

  Nu după mult timp două voci se aud din depărtare, ambele disperate, ambele strigându-i numele .

  Acesta vlăguit, încearcă să le dezvaluie locația, dar tot ce putea face era să respire rapid, din ce în ce mai apăsat.
  Panica îl cuprinsese dar după câteva încercări eșuate într-un final reușește să scoată un urlet de ajutor care să-i conducă pe ceilalți doi la el.

"În sfârșit! Acum.."

  Scoate lanterna și încearcă să vadă cât de gravă este rana, să afle dacă poate scăpa din iadul rece și întunecat sau dacă povestea lui se va sfârșii aici.
Inspectează cu atenție și deodată îșî mărește ochii.

"Oh nu.. nenorocitul m-a străpuns cu coada! D-aia mă simt atât de slăbit.. Trebuie să mă grăbesc înainte de a-mi pierde cunoștința, înainte de a se raspandii..."

  Era o tăietura adâncă și lungă, ce ducea de la baza umărului drept, pe piept până în apropiere de partea stângă a centrului abdomenului.
În apropierea rănii se vedea și o înțepatură de diametrul unui vârf de deget care era înconjurată de vene negre ce ieșiseră la suprafață.

  În jurul său se formează o aură aurie strălucitoare, dar, cu fiecare secundă trecătoare, aceasta devenea din ce în ce mai slabă, până ce  dispăruse complet.

O frică de necontrolat îi acaparase sufletul.
"Nu pot să mor, nu acum când au mai mare nevoie de mine."
Îi vin în minte frații și părinții săi, fata ce o iubește și oamenii inocenți ce locuiau în satele din împrejurime.
Acea frică îi sugruma sufletul din ce în ce mai tare, și cu fiecare secundă care trecea simțea cum își pierde controlul asupra corpului.
"Nu pot să mor, nu-mi permit să mor!
Nu pot să-i dezamăgesc"
Aura strălucitoare apare din nou în jurul său, de data aceasta mult mai slabă, dar păstrându-și intensitatea.

Cei doi adolescenți ajung la el, iar unul dintre acestia se aruncă în genunchi, inspectând rana.

-Dumnezeule! Te-a prins bine! Te doare? întreaba tânărul care inspectează rana meticulos, cu niște ochi mari și buzele tremurânde.

-Da.. da, mă doare. răspunde finalizând cu un scâncet încet iar aura din jurul său dispare.

-Trebuie să oprim sângerarea, din câte îmi dau seama rana nu este foarte adâncă deci sper să nu îți fii perforat vre-un organ. continuă tânărul în timp ce își ține mâna stângă în zona rănii și mâna dreaptă pe genunchi.

  Apoi își ridică mâna de pe genunchi, descleștându-și pumnul, și într-o mișcare fluidă și-o răsucește cu palma în sus, în momentul acela începând să emane o lumină de culoarea emeraldului care forma valuri din jur împrejurul mâinii și punându-și palma în zona rănii spune: