Moira Blackrose credea că a scăpat de trecut, că l-a îngropat atât de adânc încât nici dacă s-ar surpa pământul nu ar putea să o mai afecteze. Dar trecutul nu iartă și nu dispare dacă rămân lucruri neîncheiate. Așa că atunci când un personaj dintr-u...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Tocmai îmi prindeam și ultimul pumnal cules cu greu de lângă podul Alb, când cineva mă smuci violent spre o altă străduță îngustă, cufundată în tăcere și întuneric.
-Drace...nu din nou! șuier exasperată de seara asta. Jur că habar n-am de ce ajung în astfel de situații.
-Shhh! Mă ceartă o voce prea bine cunoscută, care mă face să îngheț și să bag pumnalul la locul lui. Mă răsucesc violent spre roșcata superbă cu ochii de culoarea pinului și tenul măsliniu, ascuns parțial de un șal negru pe care îndrăznește să-l poarte doar noaptea când este singură. Mă privește cu impertinență, știind parcă ce am să zic. Pufnesc, și pun mâinile în sân ca să nu o scutur așa cum merită. Totuși, nu-mi pot îndulci tonul nici dacă aș vrea.
-Ce dracului faci aici, T? este trecut de miezul nopții, ai idee câți prădători umblă noaptea? Mă zbârlesc ca o pisică udă doar gândindu-mă la botul alungit și la ghearele dureros de ascuțite, gravate acum pe umărul meu, ale câinelui fantomă. Tara clipește alene, iar genele dese și curbate se prind între ele.
-Ca ,, Scarface"? întreabă mieros, iar eu simt că plesnesc de rușine și adaug mai domol de această dată, dar tot îmi mențin tonul înțepat.
-Da! Exact ea.
Scutură a lehamite din mâna micuță și elegantă.
-Oh, haide! Amândouă știm că nu o să-mi facă niciun rău.
Scrâșnesc din măsele până mă dor și îi arunc o privire urâtă pe care o ignoră magistral.
-Nu ea! cârâi printre dinți. Casimir sau alții...dar nu apuc să-mi duc ideea până la capăt căci mi-o retează scurt.
-Nu sunt copil, Moira! Sunt perfect capabilă să mă protejez și singură, fără să fie nevoie să intervi tu. Și în plus, n-am ieșit la plimbare.
Tresar. Da, Tara este o femeie în toată firea, știu că este capabilă să se apere singură, dar, în numele zeilor, este prietena mea, normal că-mi fac griji. Cu atât mai mult cu cât oamenii nu sunt încântați că părinții ei găzduiesc vrăjitoarea care i-a ucis soțul, chiar dacă era un nemernic. Nici nu vreau să știu ce i-ar putea face ca să mă chinuiască.
Mă prinde de mână și mă strânge, forțându-mă să o privesc în acei ochi extrem de profunzi și calmi ca marea într-o zi senină. O undă de căldură mă traversează și-mi înlătură de îndată norii negri ai îndoielii, lăsând în urmă doar liniște și, poate, speranța că nu toate sunt pierdute.
-Nu te-am căutat toată seara ca să ne certăm! Spuse Tara cu blândețe. Arcuiesc o sprânceană.
-Atunci ce cauți afară?
Îmi dă drumul la mână, iar căldura mă părăsește. Înghite în sec și se joacă cu brățara din argint fin împletit în așa fel în cât să țină bine micuța piatră de crisocola verde-turcoaz pe care i-am dăruit-o, ceea ce mă face să mă încordez ca un arc.
