Moira Blackrose credea că a scăpat de trecut, că l-a îngropat atât de adânc încât nici dacă s-ar surpa pământul nu ar putea să o mai afecteze. Dar trecutul nu iartă și nu dispare dacă rămân lucruri neîncheiate. Așa că atunci când un personaj dintr-u...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
𝕸𝖔𝖎𝖗𝖆
Flăcări verzi se legănau în mijlocul podelei din sufragerie fără să ardă cu adevărat.
După ce Tara plecă înapoi în Sehrall, împreună cu Lucke și Vince-care într-adevăr se ținuse de cuvânt și câteva minute mai târziu după ce Francesca ne ordonase să mâncăm, acesta își făcuse apariția cu un geamantan doldora de ierburi și fel de fel de licori menite să-mi accelereze procesul de vindecare- am nevoie de minute bune în care să meditez la toate aspectele vieții mele și la cum aveau ele să se schimbe încurând, înainte să-mi fac o baie fierbinte, spălând toate urmele acelei seri de pe corp.
Mă reped la micul șifonier și-mi îmbrac iute costumul din piele, pe care prietena mea la reparat. Mă înarmez până în dinți cu arme yeoriene, ascunse cu atenție pe sub rândurile de tunici și rochii șifonate aruncate la întâmplare prin el.
-Să înțeleg că ai vești noi! Cântă în spatele meu o voce masculină, mult prea bine-cunoscută.
Mă întorc lent, fără prea mare tragere de inimă, spre silueta ștearsă a unchiului meu.
Nu mă deranjasem să aprind un foc în șemineul din piatră pentru al invoca. Ar fi fost prea multă bătaie de cap, în schimb apelasem la un mic șiretlic magic învățat din niște cărți antice descoperite cu multă vreme în urmă într-una din bibliotecile regale și uzate atât de mult în cât foile aproape se dezintegraseră în mâinile mele neîndemânatice.
Tot ce avusesem nevoie fusese o picătură de sânge și o mică incantație ascunsă într-un cotlon întunecat al minții.
-Erai într-o întrunire, unchiule? Întreb cu aceeași veselie prefăcută, ignorând din adins să mă adresez cu„ alteță" și să-i răspund la întrebare. În schimb, mă încrunt la costumul lui alb, impecabil croit pentru trupul lui svelt care în contrast cu pielea lui la fel de albă îl făcea sa para un quasaar rece, lipsit de suflet din nordul extrem al Nemeei. Un adevărat om al ghețurilor. Asta dacă ar fi avut părul la fel de alb ca zăpada și mănușile de aceeași culoare, ori în locul ochilor de culoarea smaraldului întunecat stropit cu albastrul celor mai limpezi ape să fi avut ochii de culoarea ghețarilor de pe acele meleaguri.
Briccio își sprijini greutatea pe nelipsitul lui baston din lemn de trandafir și pocni din degetele-i înmănușate, făcând să apară un scaun albastru capitonat, extrem de elegant. Mă abțin să facă vreo remarca răutăcioasă despre opulența lui.
-Într-adevăr, răspunse pe un ton înțepat când lua loc. Eram într-o întrunire importantă. Miji ochii, studiindu-mi chipul palid și supt. Sper că ai un motiv bun ca să mă întrerupi atât de nepoliticos.
