Moira Blackrose credea că a scăpat de trecut, că l-a îngropat atât de adânc încât nici dacă s-ar surpa pământul nu ar putea să o mai afecteze. Dar trecutul nu iartă și nu dispare dacă rămân lucruri neîncheiate. Așa că atunci când un personaj dintr-u...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
𝕸𝖔𝖎𝖗𝖆
Ușa se închise și se deschise un un scârțâit prevestitor de rău, lucru ce-mi făcu puful de pe brațe să se ridice. Până și felul în care lumina oferită de candelabrul din cristal, însuflețit de douăzeci de lumânări, se răsfrânge în cameră, mă face să vreau să fug în direcția opusă.
Scrâșnesc din măsele și-mi șterg palmele reci și transpirate de poalele rochiei, pășind lent spre biroul de mahon- singurul element din birou ce trădează luxul în care se scălda Brandon Dartagan- unde mă așteaptă nerăbdător Maestrul. Și, judecând după cum se încruntă și mutra fioroasă pe care o are din cauza celor două cicatrici gemene de la tâmplă, este clar că am zăbovit mai mult decât trebuia în fața ușii.
Cu inima cât un purice, mă opresc în fața lui și fac o reverență adâncă, chiar dacă ticălosul nu poate vede, din cauză că și-a pierdut vederea în ultima lui misiune, în urmă cu multă vreme.
-Mylord! Spun cât pot de calm, deși sângele îmi fierbe, iar armele ascunse cu migală așteaptă cu nerăbdare să fie folosite. Casimir se înșela amarnic dacă are impresia că o să fiu o fată docilă și ascultătoare, așa cum îi place lui Brandon, și am să mă supun poftelor lui. M-ai degrabă aș muri decât să trec iar prin iad.
Din fericire, el nu știe ce gânduri îmi trec prin cap și-mi întinde un pocal din argint gravat cu sori și lujeri estompați de anii în care a fost folosit intens. Mă conformez și îi torn lichidul rubiniu, atentă să nu repet prostia de a atinge drăcia asta pe care Lordul Crimelor o adoră. Lucru învățat pe propria piele în prima zi de ,,muncă" la Tavernă.
Așez sticla de vin cu grijă lângă mâna lui plină de cicatrici. Fac un pas în spate și-mi feresc privirea de ochii lui lăptoși, care-mi produc greață și curiozitate în același timp. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat în acea misiune în care și-a pierdut vederea, doar Casimir, iar el este mai tăcut ca un pește când vine vorba de secretele stăpânului. Totuși, zvonurile iscate mai târziu în Bârlog- văgăuna în care își au veacul oamenii lui- ar vorbi despre magie, de unde și ura lui pentru aceasta. Totuși, nimeni nu știe cu adevărat răspunsul.
Dau să plec, dar vocea lui guturală și seacă, mă face să înțepenesc locului.
-Isirenya! Servește-l și pe musafirul nostru!
Cum de știa stăpânul că mai este un musafir în camera pe care nu l-am servit și cu siguranța nu l-am văzut este un adevărat mister pentru mine.
Totuși, iau sticla mai sigură decât mă simt, și-mi îndrept atenția spre masculul cu păr precum razele lunii, ce stă prefect nemișcat pe canapeaua din piele maro pe care, în neghiobia mea, am ratat-o când am intrat. Dar el și cele două santinele ale sale, pare-se, nu m-au trecut cu vederea, fiind că mă studiază lent, mult prea lent decât îmi place, mai ales atunci când mă apropii cu pași calculați. Pufnesc în sinea mea, când surprind privirea de gheață a războinicului înfumurat din hol, care mă urmărește ca un uliu când schițez o plecăciune forțată și iau pocalul din argint simplu de pe măsuța din fața stăpânului său și îi torn vin.
