LUPII DE NOAPTE. Cronicile Taberei Kazdin, vol. 1

Capitolul 4

Ingra, nu!

Țipătul lui Aldrich îmi sfâșie urechile. Alunec în iarbă, prinsă sub corpul lui, și simt ghiare de foc sfâșiindu-mi umărul. Se aud împușcături...

- Deșteptarea! DEȘTEPTAREAAAA!

Deschid ochii buimacă, holbându-mă la plafonul alb de deasupra.

Se aude un fâsâit sub mine.

- Până-mi termin trabucul să fiți toți afară pe platou, echipați și pieptănați! urlă cineva de jos, făcându-mă să mă trezesc de-a binelea. EXECUTAREA!

Țâșnesc din pat, izbindu-mă cu capul de tavan și îmi vine să urlu. Ah, da, sunt în Kazdin.

Și am primit un pat la etaj, pentru că "lupișorii" nu primesc paturi jos, așa ni s-a spus. Onoarea de a avea paturi jos e rezervată veteranilor din anul doi.

Fata care-și fumează trabucul în prag e o namilă înaltă cu părul ras pe margini, și răcnește cu o voce mult prea masculină pentru gusturile mele.

Îmi dau seama cu groază că cele trei fete care dorm jos au uniformele pe ele, iar eu încă nu reușesc să cobor din pat.

Mă lupt cu durerea îngrozitoare de picior și cu pantalonii largi, încercând să mă schimb într-un timp record.

Panica îmi crește simțitor când văd că trabucul se apropie de capăt, iar fetele se încolonează spre ieșire.

Îmi trec mâinile prin păr cu disperare încercând să-l strâng ordonat la spate.

Rahat! Nu mai am timp să-mi leg șireturile.

Șchiopătez în urma celorlalte încheindu-mi frenetic nasturii hainei verzi.

Afară abia se luminează, și grupurile de recruți se grăbesc spre detașamentele lor, urcând Platoul de Instrucție. Îl zăresc pe Victor Vincinni în uniforma lui argintie răcnind la Urșii de Munte.

Pare că toate merg anapoda în dimineața asta.

N-am timp să mă uit la celelalte grupuri, pentru că Ildris pășește furios prin fața Detașamentului Cinci.

- Lupii de Noapte! răcnește la noi, lovind cu bățul de bambus în pământ. Atâta vă ia ca să trageți pe voi două țoale amărâte, zece minute!? Soarta unui continent întreg se poate hotărî în mai puțin de zece minute!!!

E, haide!

Zece minute e un scor bun, ținând cont că toți cei care am sosit ieri avem diverse răni datorate Podului Trierii. Și în plus, cum anume se poate hotărî soarta unui continent în zece minute?!

- Ca să nu mai spun că arătați în ultimul hal! Zeilor, îmi crapă obrazul de rușine! Asemenea adunătură să se numească Lupii de Noapte!

Mă uit la ceilalți din Detașament. E ușor să-i recunoști pe "lupișori" de veterani: cei din anul doi sunt echipați impecabil, iar noi avem nasturi descheiați, părul vâlvoi și bocancii murdari.

- Avem zece recruți în anul unu, continuă Ildris vorbind cu veteranii. Vi-i prezint în ordine alfabetică. Abberney!

O fată înaltă cu păr roșu face un pas în față, salutând militărește.

- Boggins!

Bietul Boggins tremură din toate încheieturile când pășește în față, și pare gata să se împiedice în proprii bocanci. E un băiat atât de firav încât nu pot înțelege cum a ajuns la Lupii de Noapte.