BLAZONUL NEGRU (I)

PRIN FOC ȘI SABIE

Flăcările se înălțau amenințătoare, strigate disperate și agonizante se auzeau de peste tot, dar cel mai terifiant era sunetul de metal care lovește cu forța alt metal. Sunetul mortii provocat de săbiile ce se inclestau neincetat, tot mai aproape de ascunzătoarea ei.
Trăsurile arseră complet, cenușa acoperea trupurile inerte ce zăceau în bălți de sânge, iar tufișul de ferigi ce ii ascundea silueta nu mai era un loc sigur. Trebuia sa iasă de acolo și sa fuga cât o țineau picioarele. Dar cum sa facă asta și sa treacă neobservata? Mai ales cu rochia aia incomoda și grea? Spaima era din ce în ce mai mare, mirosul de carne arsa ii ardea plămânii, strigatele celor uciși de sabie ii asurzeau urechile, inima ii spărgea pieptul și groaza ii paralizează întregul trup.
Pe măsură ce conștientiza ca va fi descoperita din clipa în clipa, simțea ca se sufocă.
Va muri, cu siguranță i-a venit vremea. Nu mai avea nici o scapare, iar panica o inlantuie în zale grele de fier. Sângele ii îngheață în vene și timpul se oprește în loc.
Nu de sabie, nu de sabie, întotdeauna i-a fost frica de sabie. De sabie va muri...
Tatăl ei va înnebuni pentru a doua oara, de durere. Prima data a fost când i-a murit soția mult iubita, la nașterea ei. Acum își va pierde și fiica.
Toată viata i se deruleaza în fata ochilor. Nu-si cunoscuse mama, dar cunoscuse o figura materna. Pe cea a mătușii ei. Sora tatălui ei o luase la ea, sa o crească cum se cuvine, pentru ca se temea ca fratele ei nu va fi capabil sa crească o lady demna de societatea londoneza. Îndurerat și fără pofta de viata, nu i-a păsat de nimic, mulți ani după moartea soției. Noroc cu vasalii lui de isprava, care au ținut domeniile în picioare. Fiind bogat și puternic, multe femei au râvnit la el. Dar nobilul nu se recăsătorise niciodată. În schimb, a început sa-si viziteze fiica, și ea era în al nouălea cer, când venea tatăl ei. Primise multă iubire si din partea mătușii, dar ii simțea lipsa figurii paterne din viata ei. Apoi a început sa o ia acasă, tot mai des și tot mai mult, pana se obișnuise cu ideea ca trebuie sa-și asume responsabilitatea de tata. Apoi, mătușa ei era cea care o vizita. Și o mai lua la ea, din când in când. Asa își petrecuse copilăria și adolescenta, între cei doi frați. Dar nu i-a lipsit niciodată nimic. A avut parte și de iubire, și de atenție, de orice si-ar fi dorit.
Iar acum, când se întorcea de la mătușa ei, convoiul a fost atacat cu brutalitate, fulgerător, de rebeli. Nu se gandise nici o clipa ca situația degenerase atât de mult și ca rebelii ataca civili. Nu se gandise nici o clipa ca va muri atât de tânără. Doar douăzeci și doi de ani. Încă nu trăise totul, nu apucase sa-si întemeieze o familie, ca orice lady de rang înalt, sa aducă pe lume moștenitori care sa ducă numele și povestea mai departe. Sa se bucure de cinele liniștite în familie, de... O viata anosta, pana la urma. Toate rahaturile astea i le bagase mătușa ei în cap, o indoctrinase. Asa trebuia, asta era menirea unei lady, dar ea nu asta își dorea. Își dorea o familie adevărată, un soț care sa o iubească asa cum tatăl ei a iubit-o pe mama ei. Nu își dorea sa aducă pe lume moștenitori. Își dorea sa facă copii cu bărbatul iubit, o familie asa cum văzuse la țăranii simpli și saraci. Ei se căsătoreau din dragoste, făceau copii din dragoste și ii creșteau cu dragoste. Faptele erau aceleasi. Diferența era de perspectiva.
Lucruri mărunte care acum nu însemnau nimic. Pentru ca nu va trai sa vadă ziua de mâine.
- E blazonul negru! Retrageti-va!
Se aude un strigat de undeva.
Chiar atunci tâșnește din tufisul de ferigi și o ia la goana. Rochia grea parca o trăgea în jos, cizmulițele subțiri i se afundau în noroi și nu reușea sa ajungă o data la marginea pădurii. Ar avea o șansă în pădure. În goana ei disperata se împiedică și cade în noroi, dar se ridica rapid și își continua fuga. Nici când reușește sa pătrundă în pădure, nu se poate opri. Aude copite de cai, din ce în ce mai aproape. O, nu, cineva o văzuse. Disperata, conștientă ca nu putea sa fuga mai tare și deja picioarele o lăsau, se prăbușește la pământ. Nu se putea pune cu goana cailor. Călăreții o ajung repede din urma și o incercuiesc. Șapte la număr. Erau din rândul rebelilor.
- Ia te uita ce avem aici! Spune unul dintre ei.
- Asta da răsplată! Zice altul.
Râsetele lor ii îngheață sângele în vene. Lacrimi mari ii curgeau pe obrajii murdari, ar fi strigat, ar fi urlat, dar nu era capabila sa scoată nici un sunet. Groaza o imobilizase.
Alt zgomot de copite le atrage atentia celor șapte nelegiuiți. Încercau sa-si dea seama de unde vine, dar la un moment dat nu se mai auzea nimic. Apoi, de nicăieri, o sabie secera capul unuia si se înfige fulgerător, în pieptul altuia. Prea șocați de atacul fulgerător, ceilalți cinci incremenesc.
O mana mare, invelita în armura neagra de fier o ridica de la pământ și o așază fără dificultate, în șaua calului mare. Ii simțea în spate duritatea metalului rece al armurii. O mana grea o ținea strâns de abdomen, în timp ce ținea frâiele calului cu cealaltă. Călărea cu ușurință, parca omul și calul erau una și aceeași ființa. După un timp, calul se oprește brusc la indemnul stăpânului și cavalerul coboară din sa, tragand-o și pe ea după el. Când aterizează cu picioarele pe pământ, se dezechilibrează ușor și cavalerul o imobilizeaza la pieptul lui. Bratele lui, învelite în armura neagra, o țineau ferm. Atunci, ea îndrăznește sa ridice privirea și când ii vede chipul, scoate un tipat scurt.
El își da seama rapid de ce tipase ea, dar era prea târziu și nu putea face nimic în privința asta.
Prost obicei mai avea, sa nu-si tina coiful pe cap. Îl incomoda în lupte. Dar acum, făptura asta speriata, privea îngrozită la cicatricile lui ce-i brăzdau obrazul stâng. Știa ca arata oribil, la prima vedere. Știa ca oamenii se speriau cu ușurință de el. Dar nu ar fi vrut sa se sperie și fata asta, care era deja îngrozită de evenimentele sângeroase la care a fost martora.