Cuvântul tău adânc mă răscolește,
Liniștea s-a ascuns în al meu chin,
Și disperarea mă înnebunește,
Loviri usturătoare de peste tot îmi vin.
M-am condamnat fără apel, la moarte,
Când am ales să te primesc,
Să fii regele stelelor din noapte...
Și-n raza dimineții, scrisoarea să-ți citesc..
Cuvântul tău , care acum mă frânge,
A fost poteca mea spre fericire,
Iar plata pentru el e al meu sânge,
Din răni adânci sub lama cea subțire .
Cuvântul tău mă face vinovată,
În fața ta,dar și a lumii întregi,
Căci tu mă vezi cu inima-mi pătată
Și soarta mea nu vrei să înțelegi.
Cuvântul tău mă sfâșie cu jale,
Când tu mă crezi în stare a-ntina,
Sufletul tău și versurile tale...
Nu ai crezut în mine și în iubirea mea!
Cuvântul tău m-a aruncat în vidul,
Ce locuiește acum în mine,
Păcatul mi-ai făcut să-mi fie ridul,
Ce îmi preschimbă glasul în suspine.
Cuvântul tău îl voi citi într-una,
Ca să nu uit greșeala ce-am comis,
Și voi rămâne numai eu cu luna,
Sub temelia ce ține al meu abis...
