Acum mă-ntorc la doliul nopții mele,
Singurătatea iară mă cuprinde,
Mă reîntorc la doliul meu etern,
Tavanul meu rubinul și-l aprinde.
Visul s-a transformat în insomnie,
Năluci se zbat în colț de dormitor...
Și steaua mea din ceruri se ascunde,
Iar ale ei surori încet se sting și mor...
Căci m-am întors în negura durerii,
Sfâșietoarea și eterna suferință,
Paralizat am trupul și în agonie,
Nici sângele nu mi-e de trebuință.
Mă scurg încet, topită-n așternuturi,
De lacrimi , perna mea e plină,
Din ceasuri, lung se face timpul,
Și nici de-ar veni zorii, nimic nu mă alină!
