ＵＮ ＳĂＲＵＴ ＣＵ 𝒫𝓁𝒶𝓉ă ⱽᵒˡᵘᵐᵘˡ ²

cinsprezece

𝙒𝙚𝙣𝙖

      Nu știu cat timp a trecut de când stau în lift. Zece minute? O oră? Chit este ca nu vreau încă să ies. Nu îmi pasă ca ei au nevoie de un lift nenorocit. Eu am nevoie de el pentru a supraviețui haosului din interiorul meu. El mă ucide. Lent și dureros. Doare atât de tare încât nu mă pot stăpâni. Simt nevoia să izbucnesc pentru totdeauna, dar nu sunt pregătită. Pentru că sunt o lașă. Sau proasta. O fată normală de vârsta mea nu s-ar îndrăgosti de fratele ei vitreg. Nu ar tânji după atingerea lui mai rău ca Lucifer după infern.

      Pierdută în gânduri, nu mai plâng, dar nu mă pot ridica încă în picioare.

     — Scumpo...

      Nu știu de unde se aude, sau dacă vocea mamei este doar în capul meu și am ajuns să am halucinații. Cred ca am înnebunit!

     — Nu ești nebună, mama vorbește din nou și îmi ridic privirea dându-mi seama ca liftul are și microfon. Adica.. doamne.

      — Mama? vocea mi e ruptă în bucăți și sunt pregătită să plâng din nou.

      — Sunt singură în încăpere, nu ne aude nimeni.

     Asta ar trebui să fie un semn? Cum știu ca tata nu e acolo în spatele ei și ca asculta conversația noastra? 

     Nu. Mama nu m-ar minți cu asta când sunt în halul ăsta.

     — Sunt supărată pe tine ca nu mi-ai spus despre Geon.. 

      Îmi ridic privirea spre camera îngrozită și nu mă pot mișca. Nenorocitul le-a spus? Tocmai mi a dezvăluit cel mai mare păcat din toată viața mea?!

      — Nu știu–

     — Nu îndrăzni să mă minți în fața! Mă rog, e doar o vorbă, ne cam desparte un lift... Mama începe să radă și eu mă încrunt. De ce rade?! Tata! Sigur e furios! Poate ca... doamne, am nenorocit viața tuturor!

     — Știi... nu mi-a fost greu să mi dau seama, continuă ea, iar eu îmi cobor privirea. Nu am tupeul să o mai privesc acum.. Tu.. ai acea privire pe care o aveam eu și.. încă o am pentru tatăl tău.

Inima îmi sângerează grav. Îi simt dezamăgirea în glas și mă doare groaznic...

— Nu sunt dezamăgită de tine.. ci de mine.

— Mama.. îmi ridic privirea și soptesc.

— Geon... Nu e fiul meu.

Secundele trec cu greu. Iar creierul meu refuză să analizeze tocmai ce am putut să aud din gura mamei mele. Nu știu ce să fac, ce să spun, sunt idioata ca nu stiu ce fel de gluma e asta. Dar cu siguranța este o gluma proasta.

— Copilul meu... a murit la naștere.. mama șopti, tăcând câteva clipe bune și ducându-mi mâna spre piept, apoi ea continuă: Bunicii tăi au luat ilegal un copil... Pe Geon.. spunându-mi ca el este fiul meu. Am aflat asta la 3 ani după ce v-ați născut voi două. Sunt o mamă groaznică!

Dezaprob din cap panicata. Poate ca nu a fost alegerea ei, dar Geon este fiul ei. L-a iubit.

— Ești o mamă absolut perfectă.