Pierdută-n amintiri!

Mamă, știu că ai obosit!

Mama, știu ai obosit, te văd în ochi pierdută,
Cu pașii grei, cu fruntea-nclinată și tăcută.
Prin ani de muncă ai trecut, prin nopți fără lumină,
Și te-ai topit încet, dar cald, ca flacăra divină.

Ai dus pe umeri poveri pe care nu le-am știut,
În brațele tale mici, un univers ai crescut.
Sub fiecare zâmbet, sub fiecare glas,
Se-ascunde jertfa ta, un dor ce-a rămas.

Mama, știu ai obosit, că vremea nu te-a cruțat,
Te văd în fiecare rid, în părul împletit de pat.
Dar ești încă puterea ce mă ține drept,
Chiar dacă pașii tăi sunt astăzi mai încet.

Ți-aș da, de-aș putea, odihna unui cer senin,
Să-ți legăn somnul dulce, fără niciun suspin.
Dar știu că, mama, taci și-n tăcere rabzi,
Iubirea ta e veșnică, dincolo de nori și brazi.