Evadarea

Capitolul 2

E ora 22:37. Nu mai pot astepta nici macar o secunda. Tata nu a venit de la serviciu, logic. Am dedus ca urma sa asiste la interogatoriu. Eram imbracata cu acelasi hanorac negru si aceeasi blugi negri mulati pe care ii purtasem si mai devreme, cand am intrat prin efractie in biroul lui Shime. Era prea devreme sa plec, si nu vroiam sa cutreier prin cladire de una singura, ar fi dubios. M-am invartit prin camera mea gandindu-ma la tot. Urma sa se intample. Nu stiam la ce sa ma astept, insa eram pregatita pentru orice. Cel putin asa imi placea mie sa cred.

Cand in sfarsit s-a facut ora 23:15, am iesit din casa si am alergat nerabdatoare pana la statia de autobuz. Ploua incert, dar nu ma deranja. Flacara de entuziasm din piept mocnea vesela, si inima imi batea puternic. Am asteptat in jur de doua minute autobuzul, dupa care m-am urcat in el. Pentru moment m-am mirat ca functioneaza la ora asta, dupa care mi-am dat seama ca le schimbaseră programul de curand. Am mers cu autobuzul un jur de jumatate de ora, dupa care am coborat si m-am uitat la ceas. 23:49. Perfect.

Am intrat in Builtdate pentru a doua oara in ziua respectiva. Cu cardul de acces am intrat in lift si am apasat pe butonul „S". Am coborat foarte putin timp, dupa care liftul s-a oprit silentios, iar eu m-am dat jos. Eram intr-un coridor lung, iar eu nu stiam in ce directie sa o iau. Nu ma gândisem la partea asta a intamplarii. M-am uitat din nou la ceas. 23:56. La naiba! M-am uitat in stanga si in dreapta pentru o analiza sumara, si mi-am ciulit urechile pentru a auzi ceva. Intr-un final am auzit un cor de voci venind din capatul coridorului, asa ca am luat-o in colo. M-am oprit in fata unei usi de sticla mata, dincolo de care se auzeau vocile, si am incercat sa prind fragmente din conversatii, insa nu am reusit. Nu puteam sa vad nimic din punctul acesta, asa ca m-am decis sa risc si sa deschis usa.

In fata mea era gol, iar de jur împrejurul micului spatiu gol din centru se aflau doar trei randuri de scaune, nimic mai mult. Noroc ca multimea era asezata cumva cu spatele la mine, asa ca nimeni nu m-a auzit intraind. Repede m-am ascuns in spatele unui panou de sticla mata si am privit multimea. L-am putut recunoaste rapid pe tatal meu, vorbind cu un alt domn mai in varsta, langa care se afla domnul Shime. Avea o privire crunta pe fata, care ma inspaimanta. Mi-am verificat ceasul. 23:59. Trebuia sa inceapa.

Nu stiam la ce ma asteptam si nici ce vroiam sa vad, asa ca abia asteptam sa inceapa. Domnul Shime si-a dres glasul si a inceput sa vorbeasca pe un ton solemn:

- Aduce-ti-l!

Imediat dupa aceea s-a auzit un scartait, dupa care am auzit sunet de metal tarandu-se. M-am uitat in directia din care am auzit sunetul si am ramas complet socata. Nu stiam la ce sa ma astept, insa cu siguranta nu la asta.

Era un tanar care avea in jur de 20 de ani, tarat de alti doi tipi mai mari si musculosi. Avea mainile legate la spate cu o sfoara groasa, si in jurul legaturilor, carne vie, picioarele fiindu-i prinse in catuse. Parea mai mult decat extenuat si avea fata si mainile pline de taieturi si vanatai. Avea ochii verzi obositi, ce pareau sa isi fi pierdut de mult stralucirea, si parul care ii crescuse prea mult era murdar si ciufulit. Cata cruzime! Nu puteam sta locului privindu-l. Cum ar putea cineva sa faca asa ceva? Nici nu stiam ca Builtdate e inchisoare, ceea ce spune cat de bine imi cunosc eu tatal. M-am uitat in jur. Nimeni nu parea tulburat sau deranjat de vederea baiatului. Nici macar tata! Doar n-or sa-l omoare, nu?

L-au asezat pe un scaun fara spatar, dupa care s-au retras pana in dreptul primului rand de scune. Apoi, domnul Shime a vorbit:

- Am mai vorbit despre asta, domnule Dawson, a zis clar si tunator. Tanarul a bajmajit niste murmure pe care nu le-am putut descifra.

- Te mai intreb o data, tu ai fost vinovatul exploziei de acum doi ani? a intrebat domul Shime ridicand o spranceana. Acum exact doi ani, Builtdate explodase din temelii. Nu prea imi pasa, din moment ce tata nu lucra acolo acum doi ani, a fost angajat cu un an in urma, dupa reconstructia cladirii. Insa avea o functie foarte importanta, fiindca inainte sa se mute la Builtdate, era director in alta parte.

De data asta am putut intelege ca baiatul a spus "Nu!". Il spusese, insa, atat de sincer, nevinovat, si rugator, ca mi-a venit sa plang. Il credeam.

- Minti! a tunat Shime, dupa care a facut un semn din cap.

Unul dintre cei doi tipi care il tinusera mai devreme s-a apropiat de baiat, si si-a dezvelit mana, in care avea un bici. UN BICI? Ce primitiv! Doar nu... NU! NU! NU! Nu putea sa fie atat de... fara inima incat sa il bata cu biciul. Nu ar fi facut-o... Nu am vazut un bici in viata mea, dar asta clar era unul. Parea atat de... dureros. Nu as fi suportat sa vad asta. Nu, sigur doar il ameninta... Sigur...

- Te mai intreb o data, domule Dawson, a zis Shime din nou. Tu ai provocat explozia?

- Nu! a strigat, insa de data asta nu era rugator, nu iti starnea mila, ci era solemn, barbatesc, ca si cum l-ar fi infruntat pe Shime doar din glas. Nu era vina lui. O puteam simti.

Ca la comanda, omul a dus mana pe spate sa a tras puternic de bici, plesnindu-l pe baiat peste spate. A strigat. A strigat atat de patrunzator, incat simteam strigatul imprimat pe creier. Mi-am inabusit un tipat bagandu-mi pumnul in gura, iar din ochi imi tasneau lacrimi. Degeaba. Era nevinovat. Nevinovat. De cate ori urma sa se intample asta? De cate ori urma ca omul musculos sa isi exercite puterea asupra celui nevinovat? De cate ori urma ca Shime sa dea comenzi crude, pana cand baiatul ceda?

- Domnule Dawson. Daca ati recunoaste, ne-ar fi mult mai usor tuturor, a zis domnul Shime malitios. Nu suportam vocea aia. Acum baiatul mai mult maraia de durere.

- Nu am ce recunoaste. Nu eu am fost vinovatul! a zis baiatul, ragusit de efort.

- Prea bine, a zis Shime zambind si a mai facut un alt semn din cap. Un semn decisiv.

Actiunea s-a repetat exact in acelasi fel. Tipul si-a dus mana la spate, doar ca de data asta, a tras-o mai repede, mai tare, iar baiatul a tipat mai gros, mai ragusit, mai tare, mai patrunzator. Mi-am muscat tare pumnul, iar cu cealalta mana mi-am sters repede lacrimile care imi incetosau vederea. Cand mi-am scos pumnul din gura si l-am examinat, aveam urmele dintilor mei pronuntate si proaspat facute. Nu puteam suporta asa ceva. Nu era cinstit absolut deloc. Daca baiatul chiar spunea adevarul si chiar nu era vina lui? Nu avea cum sa fie.

- Domnule Dawson? Este adevarat ca ai avut o implicare cat de mica in explozia de acum doi ani? a intrebat Shime, acum serios.

- NU! a zis baiatul. Nu este adevarat! a tipat aproape.

Fara nicio comanda, tipul a lovit din nou, de data asta si mai tare, daca asa ceva era posibil. Tipatul lui era ca un pumnal care mi se afunda din ce in ce mai mult in piept. Cum era omeneste posibil sa fii asa de crud incat sa lovesti fara inima pe cineva nevinovat? Si cum era omeneste posibil sa nu innebunesti de-a dreptul cand cineva iti facea asa ceva absolut degaba? Plangeam silentios, si imi acopeream gura cu palma sa-mi inabus icnetele. Trebuia sa se termine. Nu mai suportam.

- Hei, mai usor, a zis Shime incet catre tipul cu biciul.

- Asadar, a continuat el, vrei sa spui ca esti nevinovat?

- Da... a soptit baiatul.

- Minciuni! a tunat el. Minti! a zis si a facut alt semn din cap.

Totul se intampla cu incetinitorul in mintea mea. Shime obligandu-l sa marturiseasca o minciuna, tipul musculos ducand mana la spate, plesnind. Baiatul tipand, iar eu prabusindu-ma din picioare cu fiecare strigat. Stiam ca nu urma sa mai reziste mult, si aveam dreptate. Dupa inca 3 astfel de scene, baiatul a cedat. A lesinat. Cand s-a prabusit la pamant am vazut ca pe spatele tricoului avea o balta mare de sange. Imi venea sa vomit, sa plang, sa fug sau sa tip, si nu puteam sa respir, si daca nu imi aminteam sa respir, ma sufocam, insa am stat locului fiindca eram prea socata sa pot face ceva. Dupa ce multimea s-a risipit, cei doi tipi l-au apucat pe baiat de maini si l-au tarat inapoi pe usa pe care intrasera. In momentul ala nu mai gandeam nimic. Am iesit din ascunzatoare si i-am urmat.