Evadarea

Capitolul 7

Am încremenit în prag, cu toate privirile ațintite asupra mea. Inclusiv Peter se forțase să își ridice capul și să mă privească în ochi. Shime avea un rânjet absurd întins grotește de-a lungul feței, iar tata mă privea furios. Spusese să nu vin. M-am uitat la Peter. Îi dăduseră tricoul jos și îi îndepărtaseră bangajele. La naiba! L-am întrebat din priviri câte lovituri a primit, iar el mi-a arătat toate cele 5 degete de la o mână. Îhâm. Primul care a rupt tăcerea a fost Shime:

- Domnișoară Abbott! Ce surpriză placută! Însă țin să menționez că ați întârziat un sfert de oră. Nu am fost capabilă să mă gândesc la ceva inteligent de spus, așa că am tăcut.

- De curând am aflat că l-ați cunoscut pe Peter Dawson, aici de față, a spus, arătând spre Peter. Am înghițit în sec, și am așteptat să văd cum continuă. El mi-a confirmat acest lucru, a spus, arătând spre Graves, care ținea biciul îmbibat în sângele lui Peter în mână. Însă nu ne-ar strica niște detalii, ce spuneți? Am clătinat capul abia sesizabil, iar Shime s-a încruntat.

- Dacă nu doriți să cooperați, atunci nu o să am de ales decât să vă poftesc în locul domnului Dawson. De parcă eram un m musafir iar el mă poftea politicos în casă. Peter a făcut ochii mari, și a început să scuture frenetic din cap, în semn de „Nu, nu, orice dar nu asta!". Iar tata a tresărit, după care a izbucnit.

- Este ilegal să interogați o fată care nu este în această închisoare! Shime doar a zâmbit necruțător și a zis, șarmant.

- Dacă aveți vreo problemă, sunteți invitatul meu să plecați. Însă, înainte ca tata să spună ceva, a fost luat pe sus de niște paznici și a fost dus afară. Știam că mă bagasem într-o situație cât se poate de fără ieșire.

Doi paznici, care erau în spatele lui Peter, l-au ridicat de pe scaun, în timp ce acesta se zbătea și îmi striga numele, și l-au condus până la primul rând de scaune, ca să asiste la spectacol. Apoi Graves m-a luat de o mână, și m-a trântit brutal pe scaun. Shime a zâmbit. Cât îl uram pe omul ăsta!

- Să trecem direct la subiect, domnișoară Abbott, ați intrat în celula lui Peter Dawson?

Dar deja mă interogase în legătură cu asta. Vroia doar să se joace cu mine. Și cu Peter, care acum se mai liniștise, dar tot era foarte revoltat pe acest subiect. Nu am răspuns, pentru că dacă aș fi spus nu, ar fi spus că mint, și m-ar fi biciuit până recunoșteam, dacă aș fi spus da, m-ar fi biciuit ca pedeapsă. Dar a dat din cap, probabil pentru că credea că voi vorbi, dacă mă va biciui.

Am închis ochii. Acum îl puteam doar auzi pe Peter țipând isteric, de parcă el era cel care trebuia biciuit. Serios acum, taci, Peter! Sau, probabil că se gândea la durerea pe care o presupunea chestia asta, și nu vroia ca eu să asist la asta. Deodată Peter s-a oprit, și știam că se apropie. Dumnezeule!

Și apoi am simțit acel fir foarte subțire cum mi se încolăcește de-a lungul spatelui, cum formează un drum chinuitor, orizontal, drept. Durerea era îngrozitoare, trecând prin mai multe etape. Mai întâi a fost vorba de o fracțiune de secundă în care nu am simțit nimic. După care mii de purici mi se implantau în carne, mușcând, iar durerea era agonizantă, acută. După care am țipat, iar ce era mai întâi durere, mii de cuțite cresându-mi pielea în același loc, s-a transformat în usturime. Am strâns pumnii atât de tare, încât am simțit urmele unghiilor în palmă. Iar Peter și-a pierdut mințile. Țipa, și încerca să se elibereze, dar avea mâinile legate și era cu neputință să scape. Îi curgeau lacrimi pe obrajii îmbujorați, și în ciuda durerii pe care probabil o căpătase și el, a început să se zvârcolească. Lui Shime i-ar fi fost atât de simplu să îl scoată de acolo, și gata. Dar el prefera să îl lase să vada, să e piardă ușor, dar sigur, și astfel să îmi crească și mie durerea.