Evadarea

Capitolul 3

I-am urmat printr-un sir de coridoare lungi, sunetul metalului tarsait pe metal facandu-ma sa-mi clantane dintii. II rugam in minte pe tipii aia doi sa se miste mai repede, ca sa am timp sa ma si intorc acasa si inapoi aici, inainte de rasarit. Stiu ca nu avea nicio logica, insa nu aveam nimic la mine. Intr-un final, paznicii s-au oprit in fata unei usi din sticla mata, care avea in dreapta un mic panou de control. Unul dintre ei si-a scos legitimatia si a fixat-o in fanta, dupa care usa s-a deschis. Fara nicio vorba, l-au trantit acolo pe tanar si au plecat in directia opusa fata de unde eram eu. Cand i-am auzit indepartandu-se, am luat-o la fuga spre lift, dupa care spre iesirea din cladire, spre statia de autobuz, spre casa. Cand a intrat pe usa casei era ora 2:58. Aveam noroc ca autobuzele erau non-stop. Mi-am luat un ghiozdan mare in care mi-am turnat toata trusa de medicamente, niste apa si un mar. Dupa care am plecat din nou in fuga.

Era ora 3:42 cand dadeam ultimul colt inainte de locul unde era baiatul. Am aruncat o privire spre usa si i-am vazut pe cei doi paznici. La naiba! M-am indreptat spre ei cat de tantos am putut, iar cand am ajuns in fata lor, mi-am dres glasul zgomotos. Jucam periculos si riscam mult.

- Vreau sa intru! am zis, incercand sa maschez tremurul din vocea mea.

- Legitimatia, domnisoara? a zis unul dintre ei. Nu cel care tinuse biciul. Celalalt.

- Hmm, in regula, am zis incercand sa par iritata, si mi-am scos ferm legitimatia din buzunar.

Mi-a studiat legitimatia timp de cateva secunde, dupa care a fixat-o in fanta si a spus:

- Sper ca tatal tau te-a trimis, altfel o sa ai probleme. Ai o ora.

- Am o intrebare, am zis, tusind, fapt dupa care m-am ales cu o ridicare de spranceana.

- Sticla este audio-izolanta? am continuat.

- Si de ce va intereseaza, domnisoara?

- Am intrebat ceva, am zis, rar, indreptandu-mi spatele.

- Da, este.

Am intrat in incaperea mica, din patru pereti. Nu erau mai mult de 10 metri patrati. Era o toaleta, o chiuveta mica, un pat si o noptiera minuscula. Atat. Pe pat statea in fund baiatul de la interogatoriu, privindu-ma de parca tocmai as fi aterizat de pe Luna.

- Buna, am zis, incercand sa zambesc pe cat posibil in situatia dezgustatoare in care eram. M-am ales insa doar cu o privire incurcata.

- Sunt Kim Abbott.

- Abbott? a zis, inca ragusit. Tatal tau a fost la interogatoriu, a bajmajit,

- Mda... am zis.

- Ce cauti aici? m-a intrebat, deodata iritat.

- Stai calm, sunt aici sa te ajut, am zis, incercand sa il calmez. Sunt cameri de luat vederi aici?

- Nu, a zis.

- In regula, da-ti tricoul jos, am zis, incercand sa nu zambesc realizand ce porcarie s-ar fi putut intelege in alte circumstrante.

- Poftim? Esti complet necunoscuta.

- Mda, bine, am zis scotand din ghiozdan bandajele. Uite! Vreau sa te ajut! am zis, fluturand bandajele in fata lui.

- In regula, a zis, nu tocmai convins.

S-a intors cu spatele la mine si si-a scos tricoul. Mi-am inghitit un strigat de surpriza. Doamne, saracul. Nimeni, dar nimeni, nu merita sa i se intample asa ceva. Mi-am plimbat privirea de-a lungul ranilor deschise, adanci, lungi, intinse de-a lungul spatelui lui. Unele urme erau mai sterse, dar inca pronuntate, ceea ce inseamna ca i se mai intamplase cel putin inca o data.