Frati dincolo de sange, Iluzia

Capitolul 6 Separaţi

Greu este să te desparţi de prieteni şi familie. Dar tot te desparţi, în cele din urmă. Trebuie să faci faţă şi singur. Bazează-te pe instinct şi vei reuşi tot ceea ce îţi propui!

*

Frigul lovea puternic în orice exista pe malul apei. Câţiva dintre copaci deja nu mai puteau face faţă frigului şi biciului vântos care nu se lăsa bătut, din contră, persevera. Începură să cadă dintre copaci unul câte unul, trosnind şi împrăştiind gheaţa şi zăpada, aşchii de lemn şi crengi, cuiburi şi scorburi. Unul dintre ei căzu în braţul râului stropind în toate direcţiile, inclusiv pe cineva care era leşinat pe malul acestuia cu hainele îngheţate şi cu ţurţuri pe faţă. Vederea îi era neclară, totul era ceţos, dar îşi revenea de la secundă la secundă. Totul căpăta conturul natural şi culorile reale.

- Ahh, unde sunt, băieţi, sunteţi pe aici?

Alan privi în jur şi îl văzu pe Orion cum ieşea din apă ud leoarcă şi plin de mizerie putrezită. Părul îi era ud şi hainele rupte. Sângele îi curgea dintr-o rană de la cap şi se ţinea de coaste. Probabil în momentul căderii s-a lovit în acea zonă. Tuşea şi scotea din gură apă şi alte bucăţi scârboase luate din râu.

‚,Puştiul nu arată deloc bine, abia se târăşte din apă."

- Orion, eşti bine?

Orion a mai tuşit de câteva ori, mai să vomite de la spasmele date de tuse, înainte să îi răspundă lui Alan.

- Nu prea, Alan, spuse acesta târându-se în patru labe afară din apă. Orion privi în jur derutat şi disperat, iar un şiroi de sânge îi curgea pe faţă până îi ajunse în zona bărbiei. Unde sunt ceilalţi?

- Nu ştiu. Văd că râul continuă cu mai multe braţe, aşa că aceştia pot fi oriunde. Sper doar să fie bine cu toţii. Să fie nevătămaţi. Oricum, trebuie să mergem mai departe. Spre Munţii Zăpezii. Dar mai întâi să ne odihnim puţin, micul meu frăţior. Am avut o zi lungă de tot şi îmi este frig şi foame.

- Păi, şi ce vrei să mâncăm? Nu mai avem nimic, doar nişte mizerie din râu, dacă pofteşti.

- Eşti vânător, puştiule. Eu am să fac un foc mare să ne uscăm chiar aici sub aceşti copaci. Tu vezi dacă găseşti ceva de mâncare.

Bine, Alan. Orion a făcut câţiva paşi şi s-a oprit apoi, şi-a întors capul spre Alan, încet. Crezi că îi vom găsi?

Alan nu răspunse. „Sper, puştiule, sper!" Orion căută printre copaci mâncare. Găsise doar câteva fructe îngheţate care nu îl ajutau deloc. Cel mai probabil erau şi stricate. Se mai plimbă puţin şi observă că prin acea pădure mergea liniştită o căprioară. Încercă să se ascundă după un tufiş ca animalul să nu îi simtă prezenţa mirositoare. Băiatul îşi simţi pe parcursul drumului mirosul puternic pe care-l căpăta. Mirosea a rahat şi a mort, toate ingredientele ca să faci pe cineva să fugă de tine.

,,Fir-ar să fie, nu îmi place să fac asta!" gândi acesta ofticat de faptul că va trebui să ucidă un animal fără apărare. Dacă atunci când lua viaţa unui om care dorea să îl atace nu avea nici măcar o tresărire, chiar îi plăcea, cu animalele i se rupea sufletul. Luă o piatră de pe jos şi o aruncă în capul căprioarei omorând-o imediat. O lovitură curată. O aşeză în spate şi o aduse la Alan. Era grea, aşa că băiatul o căra destul de greu fără puterea lui oferită de talisman, dar nici picioarele îngheţate şi aproape amorţite nu îl ajutau prea mult. Se gândi ce plăcut era să se folosească de puterea lui Saos pentru această lucrare. Din păcate, nu putea să acceseze acum acea forţă, era mult prea obosit şi îngheţat. Alan îl aştepta cu un foc uriaş şi călduros într-o zonă ferită de vântul usturător. Privea flăcările cum dansează în aer răspândind căldură şi lumină. Alan era scăldat în culori galbene, roşii şi portocalii, ochii săi erau aproape aurii datorită luminii flacărilor şi erau fixaţi către acestea. Câteodată, Orion se întreba la ce se gândeşte Alan mereu, tot timpul părea preocupat de câte ceva şi era, de asemenea, şi foarte secretos.