Frati dincolo de sange, Iluzia

Capitolul 8 Vulpea

O vulpe tot o vulpe rămâne. Vicleană şi isteaţă. Te poate păcăli uşor dacă nu eşti atent. Dar ce faci când nu poți să ai încredere în altcineva? Poţi avea încredere în vulpe?

- Frate, locul ăsta nu s-a schimbat deloc. La fel de mulţi hoţi jefuindu-se unul pe altul, remarcă Lorand. Ţineţi minte toţi, staţi aproape, o clipă de neatenţie aşteaptă cei din jur.

- Apoi totul dispare ca prin magie, completă fratele acestuia. Mai puţin foamea şi grijile. Asiguraţi-vă că aveţi banii sau orice altceva în siguranţă şi prinse de curele sau orice.

Roses avea o senzaţie ciudată, parcă cineva îi privea. Avuse aceeaşi senzaţie de multe ori chiar şi în pădure la începutul călătoriei. Aceasta încerca să depisteze ceva cu sonarul ei, dar era multă lume în jur şi asta nu o ajută deloc. Fiecare semnal ce îi venea în minte era ca un mic şoc, acum acel şoc era amplificat de mulţimea de oameni ce mergeau care încotro, fără vreun motiv.

- Eşti bine, Roses?

- Da, răspunse sora lui imediat fără să îi alarmeze pe ceilalţi. Doar că... parcă suntem urmăriţi.

- Exact, în acest oraş eşti urmărit de toţi, răspunse Alan.

,,Nu e asta, nici pe departe" gândi Roses, dar nu dorea să le dea un motiv de grijă. Prezenţa ce îi privea era mult mai puternică decât un hoţ, era ceva întunecat. Parcă putea să îşi dea seama de unde vine uneori, dar nu avea acea senzaţie cu care se obişnuise. Ştia că atunci când un om se apropie, şocul acela era cald, uneori fierbinte, dar de data asta şocul i se părea a fi un bloc de gheaţă.

Încercară să meargă toţi unul lângă altul pentru a nu lăsa pe nimeni să se apropie. Peste tot numai oameni îmbrăcaţi în alb. Toţi cu ochii ageri şi parcă îi priveau toţi, logic, erau îmbrăcaţi diferit, erau străini. Parcă îi scanau din cap până în picioare pentru a le găsi o deschidere pe unde să îşi bage mâinile îndemânatice pentru a-i jecmăni. Orion îi privea pe toţi şi nu îi veni un sentiment bun, ceva îi spunea să fie în alertă maximă.

Un bărbat o scană pe Roda din cap până în picioare şi îi aruncă o privire care o rugă să vină cu el acasă. Fata îl ignoră şi îl luă de mână pe Alan.

Trecură câteva ceasuri de când bântuiau aleile în speranţa că vor ieşi din oraş neprădaţi. Intrară într-un han din apropiere pentru a bea. Se aşezară la o masă, cu excepţia lui Alan care alesese o alta şi o invită şi pe Roda cu el. Ceva romantic poate? O ajută cu scaunul ca un adevărat domn şi se aşeză lângă ea.

- Trebuie să recunosc că te descurci extraordinar cu talismanul, spuse Alan mândru. Mult mai bine decât mine şi Lorand prima dată. Trebuia să ne vezi...

- Mulţumesc, răspunse Roda încercând să nu roşească. Nu credeam niciodată că voi fi eu.

Alan părea intrigat. Ştia că este un moment potrivit pentru a construi o conversaţie mai profundă cu Roda.

- De ce nu? întrebă el.

- Păi, sunt tânără, nu am nimic special, cel puţin nu ca tine, Lorand sau Roses. Din câte ştiu, tatăl vostru la început a făcut o vrajă pentru ca talismanele să fie ale voastre.

- Da, aşa este, recunoscu Alan. Tata a făcut acea vrajă pentru a ne conecta cu animalele la un alt nivel. Asta le-a permis prietenilor noştri să ne accepte în stadiul de copii, bebeluşi. Tu şi Orion aţi fost aleşi pentru că aveţi acel ceva special, într-un fel sau altul, aţi dovedit că sunteţi demni de puterea lor. Înţelegi?

- Cred că da. Dar nu înţeleg ce am făcut.

- Păi, cred că vă veţi da seama cu timpul. Acordă timp şi totul se va clarifica.