Frati dincolo de sange, Iluzia

Capitolul 7 Şantajul

O reuniune poate să fie cel mai bun lucru uneori. Când eşti în faţa pericolului, cel mai bun lucru este să găseşti în jur nişte chipuri familiare iubitoare.

Alan privi la bărbatul de lângă el care trebuia să tragă de manetă. Chiar dacă îl privea prin ceaţa vederii sale, ştia că nu se va termina cu bine.

,,Ce ciudat, mereu am crezut că am să mor în luptă, într-una din misiunile alea nebuneşti. Ceva eroic, plin de glorie. Că am să mor în propriul pat cu copiii mei luându-şi rămas bun. De ce nu o moarte căzând de pe scări... nu mi-am închipuit că am să mor spânzurat. Dar mai mult îmi e teamă pentru Orion, săracul de el e chiar mai tânăr ca mine. Nu merită asta."

Aruncă o ultimă privire către bietul băiat pus în ştreang. Acesta lăsă să îi curgă nişte lacrimi pe obraz. Orion se uită la el trist şi parcă îi spuse din privire ,,Mulţumesc!".

Un sunet se auzi, lumea ţipă.

În următorul moment se auzi alt zgomot, lumea ţipă şi mai tare. O suliţă galbenă cu un simbol care arăta exact cu o aripă de liliac se înfipse în podea, împiedicând maneta să ajungă la capăt. Cei doi erau în siguranţă pentru un moment. Orion răsuflă uşurat şi senzaţia de rece de pe spatele său dispăru. Alan privi în jur, recunoscând acea armă, era a Rosei. Îşi scutură privirea pentru un moment şi văzu cum bărbatul care stătea lângă manetă căzu răpus de o săgeată care se înfipse în capul acestuia. Era ciudat, dar sunetul făcut de săgeată în aer, acel şuierat mortal, de data aceasta avuse ceva sfânt în el. Orion şi Alan priviră pe acoperişurile caselor şi o văzură pe Roda care îi salvase. Lângă ea se afla Roses cu ochii săi galbeni.

„Mereu la timp, chiar dacă aproape am murit, la timp" gândi Alan amuzat.

Gărzile intrară în alertă şi formară un zid în jurul celor doi. Mulţimea din jur începu să se agite şi să ţipe de frică. Se auzeau tot felul de strigate, unii oameni erau dărâmaţi de mica armată de soldaţi ce alergau pentru a se poziţiona. Alţii strigau lucruri care lui Alan îi erau necunoscute, cum ar fi:

- Este regele de peste dealuri, a trimis asasini după noi!

Sau.

- Sunt monştrii, priviţi ochii acelei fete, demoni!

Ori diverse încurajări pentru soldaţi.

- Prindeţi-i, sunt acolo!

Sau diverse jigniri la adresa soldaţilor.

- Nu vă vrem aici, aţi nenorocit oraşul, lasă oamenii să plece!

Câţiva oameni începură să fugă din piaţa centrală. Regele Hulio se ridică din tronul său auriu deoarece era nemulţumit de cum decurgea situaţia şi scuipă pe jos. Începu să latre ordine în stânga şi în dreapta. Din mulţime sări în aer, foarte puternic, Lorand şi ateriză lângă gărzi. Începu să îi spintece cu sabia, lovi prima dată în dreapta, decapitând un gardian, apoi în stânga, prinzându-l pe celălalt cu lanţul ataşat de săbii. Se mişcă atât de rapid și de fluent, încât totul părea o poezie în mişcare. Alan își privea fratele cu un rânjet satisfăcut pe față. Orion privea și el cum luptă Lorand, dar lui i se părea mai degrabă că dansează, fiecare cu stilul său de luptă, până la urmă. Tamina îi fixă cu arcul pe ceilalţi şi îi lovi letal cu câte o săgeată. Roda observă că un soldat se strecură în spatele surorii ei, iar instinctele preluară controlul. Sări de pe acoperiş şi îl prinse pe soldat, apoi îl lovi în spate, chiar în coloana vertebrală.

Roses coborî rapid de pe acoperiş şi i se alătură lui Lorand. Împreună îi decimară pe toţi cei care îi opreau să ajungă la fratele lor şi la Orion. Luptau sincronizându-se perfect, reuşind să umple golurile şi punctele oarbe unul altuia.