Frati dincolo de sange, Iluzia

Capitolul 12 O poveste demult uitată

Pentru a face faţă viitorului trebuie să cunoaştem trecutul. Greşelile noastre ne pot învăţa, iar greşelile altora ne pot ajuta.

Drumul spre Munţii Zăpezii devenea mult prea lung, după o săptămână de mers prin diferite sate şi după ce au străbătut drumuri îngheţate, cei cinci obosiră. Lipsa lui Orion le făcuse mult rău. Nici acum nu puteau să înţeleagă decizia acestuia. Lorand presupuse că a fost o decizie luată impulsiv. Roses crezu că era un motiv ascuns. Roda se gândea că nu voia să pună în pericol pe nimeni şi acest gând era împărtăşit şi de Tamina. Doar Alan înţelesese durerea băiatului şi părea că nu trecuse peste această pierdere. Micul său frate plecă şi nu avea să se mai întoarcă multă vreme de acum încolo. Se întreba de câteva ori pe zi dacă avea să-l revadă. Să se joace iar cu el sau să se mai antreneze împreună. Totuşi, nu uita că deşi el îmbătrânise, fizic încă era un copil, poate nu înţelegea multe lucruri, poate era doar impulsiv, dar decizia luată a fost cea mai bună pe care a putut-o găsi.

Tânărul băiat nu mai vorbi cu nimeni cu excepţia Rodei. Şi nici cu ea prea multe. Aceasta înţelesese prin ce trecea Alan, aşa că îi lăsase spaţiu o perioadă pentru a se îmbărbăta. Era greu să îl vezi aşa posomorât. El era cel care, în mod normal, este vesel şi reuşea să te binedispună. Nu şi acum. Iar această situaţie părea că va mai dura ceva şi ceilalţi aveau nevoie de el.

„Sper că eşti bine acolo, Orion! Au trecut patru săptămâni în care nu am aflat unde te-ai dus. Poate cândva drumurile noastre se vor mai întâlni."

Lorand şi Tamina păreau că se apropie şi mai mult. Erau nedespărţiţi. Se ţineau de mână şi râdeau împreună. Roses se simţea puţin dată la o parte, dar Roda mereu venea pe capul ei ca să nu o lase să se simtă singură. E plăcut să ai prietenii mereu aproape. Săraca fată, după ce că oamenii din jur nu o vedeau altfel decât un monstru, singurul cu care putea să discute acest aspect şi să înţeleagă durerea şi suferinţa prin care trecea a plecat. Clar, plecarea lui Orion scăzu moralul grupului cu mult.

La câteva minute de aceştia se zărea un... părea a fi un sat, dar mult mai mare. Clădirile aveau mai mult de un etaj şi avea întinderea cea mai mare pe care o văzuseră eroii noştri până acum. După acesta se puteau vedea Munţii Zăpezii. Înălţimea lor era deja exagerată, iar pe vârfurile lor se găsea zăpadă. Puteau fi zărite urme de zăpadă la baza munţilor dar acestea erau ascunse în desişul copacilor care îi acopereau. În sfârşit, ajunseră mai aproape, doar să traverseze acest sat şi gata. Numai o luptă acerbă mai rămânea, dar care le dădea de gândit mult. Sau poate găseau o cale ca să facă totul silenţios, fără să trezească furia unui dragon uriaş alb şi căruia îi făcea plăcere să ucidă. Dar cum puteau să ajungă în munţi fără să atragă atenţia prea mult asupra lor?

Trebuiau să găsească o cărare sau o peşteră şi aveau să observe mai târziu că în acest moment al aventurii lor nimic nu este simplu şi totul se complică.

Trecură de intrarea în sat care era păzită de câteva santinele înarmate. Aceştia îi considerară pe cei cinci ca fiind vizitatori, nu nişte oameni care puteau distruge totul în jur dacă îşi pierd controlul.

- Cu ce treabă în satul nostru, domnilor? întrebă bărbatul cu un coif pe cap.

- Suntem doar rătăciţi, domnule, răspunse Tamina. Căutăm o cameră pentru această noapte, poate ne puteţi îndruma.

Era o minciună, ei nu mai aveau bani sau ceva de valoare la ei. Era clar că vor petrece noaptea undeva unde nu îi va vedea nimeni. Celălalt paznic, cu cicatrice pe faţă şi cu două săbii la brâu, îi examină atent şi era puţin sceptic deoarece le vedea armele.